Pe aceeași temă
La 31 ianuarie 1827, Goethe, în culmea gloriei sale şi în amurgul vieţii, discuta cu fidelul Eckermann despre un roman chinezesc care îl preocupa şi care i se părea remarcabil. Deşi se aştepta să fie subjugat şi totodată ţinut la respect de singularitatea ori pitorescul acestei opere, el a desluşit în ea afinităţi cu propria-i epopee în versuri Hermann şi Dorothea şi cu romanele englezeşti ale lui Richardson. Surpriza lui ţinea nu de exotismul cărţii, ci de proximitatea ei. Fragment detaşat al unei civilizaţii îndepărtate şi puţin cunoscute, acest text nu era totuşi o curiozitate: iată ce-l intriga. Şi prin contactul improbabil între el, patriarh al Europei, şi acest roman chinezesc, prin ciudatul sentiment de familiaritate pe care îl încerca, prin această legătură ţesută în ciuda tuturor diferenţelor se revela din nou capacitatea spiritului de a depăşi limitele societăţii şi ale istoriei. Înrădăcinaţi într-un anumit pământ, ancoraţi într-o epocă, dataţi şi situaţi, oamenii puteau totuşi să scape de fatalitatea particularismelor. Diviziunea nu era iremediabilă: existau locuri – cărţile – în care omenirea putea să înfrângă fărâmiţarea în mii şi mii de spirite locale.
Din această constatare uimitoare, Goethe extrage de îndată un program. De vreme ce literatura era capabilă să învingă ori să depăşească diferenţele de secol, de rasă, de limbă ori de cultură, ea trebuie să se consacre acestui lucru. Posibilitatea aceasta îi fixa idealul. Această utopie, acest niciunde, acest dincolo de loc şi de moment constituiau adevărata sa vocaţie; valoroase erau numai operele care nu puteau răspunde complet la întrebările „unde“ şi „când“.
Pentru a permite însă ca asemenea opere să se înmulţească era necesar ca scriitorii şi cititorii să se poată deschide efectiv unor influenţe numeroase şi să privească dincolo de anturajul imediat. De aici importanţa pe care o acorda Goethe traducerii şi tuturor formelor de circulaţie literară. Schimbul de forme şi de idei trebuia să pună capăt unei existenţe în care teritoriul propriu era absolut, în care totul venea din interior. Sub efectul schimbului şi interacţiunii generalizate, popoarele vor înceta să fie închise între frontierele proprii, naţiunile nu vor mai fi planete, diferitele limbi nu vor mai încremeni în tot atâtea dialecte, scrisul se va desprinde de sol, iar operele, intrând în contact direct unele cu altele, nu vor mai putea fi clasate după originea lor. Sumei provincialismelor îi va urma epoca literaturii mondiale. „Iată de ce îmi place să privesc şi ceea ce se întâmplă la alte naţiuni şi să sfătuiesc pe fiecare să facă la fel ca mine. Literatura naţională nu vrea să zică prea mult în zilele noastre; acum e epoca literaturii universale şi fiecare dintre noi trebuie să contribuie ca această epocă să se instaureze cât mai curând.“
Cu o jumătate de secol mai devreme, în 1771, acelaşi Goethe descoperise cu entuziasm existenţa unei arte şi a unei literaturi specific germane. Era pe atunci la Strasbourg, unde două evenimente au avut asupra lui un răsunet considerabil – întâlnirea cu Herder şi imaginea catedralei: „Fiindcă văzusem că această construcţie fusese începută şi continuată într-o aşezare şi într-o epocă cu adevărat germane, şi fiindcă numele maestrului de pe modesta lui piatră funerară avea o origine şi o rezonanţă care aparţineau patriei mele, am îndrăznit, încurajat de valoarea acestei opere de artă, să schimb denumirea compromisă de arhitectură gotică, revendicând-o drept arhitectură germanică a naţiunii noastre.“
La Strasbourg – capitală a Alsaciei şi oraş francez în vremea aceea – Goethe a avut brusc revelaţia: capodoperele aveau o patrie, iar arta germană nu putea fi comparată cu nici o alta. Semnificaţia estetică a cuvântului „Germania“ i-a apărut pentru prima oară cu toată claritatea. Din această impresie s-a născut un eseu – Despre arhitectura germană – pe care Goethe l-a publicat în 1772, într-o culegere conţinând un text de Herder. El îşi rezuma crezul prin formula: „Această artă caracteristică e singura adevărată.“ Aceasta îl situa într-o poziţie vulnerabilă pentru vremea aceea, în acel secol numit al Luminilor, orb în faţa particularităţilor şi vinovat de a fi renunţat la geniul său şi de a-şi fi „trimis fiii în lume să caute buruieni străine spre pierzania lor“. Nu s-ar fi alăturat şi el cohortei acestor fii pierduţi dacă, în drumul dintre Strasbourg şi Paris, acest Babilon al Epocii Moderne, un monument providenţial nu l-ar fi reţinut pe marginea prăpastiei cosmopolite şi nu i-ar fi trezit – in extremis – conştiinţa identităţii sale germane?
