Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Adieu, André Glucksmann!
2015-11-17
4

André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideologice ale radicalismului utopic.

 

S-a stins din viață la 78 de ani filosoful André Glucksmann, unul dintre cei mai onești intelectuali dintr-un veac care s-a evidențiat prin lipsa de onestitate. A scris cărți care ne-au ajutat enorm, pe cei din generația mea, în Est și în Vest, spre a în­țelege felul în care ideile to­talizante, utopiile re­demp­ti­ve, cu alte cuvinte, sche­mele ideologice grandioase, duc la totalitarism. Cum știm, conceptul de to­ta­li­ta­rism are o istorie com­pli­cată, iar stânga marxistă a avut întotdeauna probleme cu adoptarea sa. În Franța, cel care a scris masiv și substanțial pe tema to­ta­li­ta­ris­mului a fost Raymond Aron, motiv pentru care discipolii unui Jean-Paul Sartre aveau mari reticențe în a accepta această no­țiu­ne. Ar fi de remarcat prezența unei stângi democratice care a recunoscut to­ta­li­ta­ris­mul drept o formațiune diferită de cele în­și­ruite de teodiceea istoriosofică marxistă (Cornelius Castoriadis și Claude Lefort).

 

André Glucksmann a debutat ca gânditor politic influențat în ana­lizele strategice de Ray­mond Aron, iar în cele fi­lo­so­fice de radicalismul de stânga atât de ubicuu în anii ’60. A fost un mar­xist de orientare maoistă care a îmbrățișat și numeroase teze gramsciene. Metanoia sa, ori, altfel spus, apostazia a fost pro­vo­cată mai presus de orice de lecturile din Hannah Arendt (Originile to­ta­li­ta­ris­mu­lui) și Aleksandr Soljenițîn (Arhipelagul Gulag). Apariția Arhipelagului a provocat în Franța o extraordinară dezbatere des­pre originile, natura și moștenirile bol­șe­vismului, a dovedit că există încă multe răni deschise, că tăcerea impusă de he­ge­monia culturală a Partidului Comunist Francez nu poate dura la infinit. Împreună cu Bernard-Henri Lévy, Glucksmann a fost campionul unei noi perspective asu­pra filosofiei politice și morale, una care să se sustragă unei false neutralități axio­logice și care să nu sucombe speciosului argument „tout comprendre c’est tout par­donner“. Se poate spune despre Gluck­s­mann că a fost nu doar un nouveaux phi­lo­sophe, ci și un filosof furios. Da, exista la el o mânie nestăvilită care îl plasa în ca­tegoria pe care Camus a numit-o a „omu­lui revoltat“. Filosofia lui André Glucks­mann nu a fost una a consimțământului oportunist și complicității placide, ci una a revoltei etice.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-tismaneanu.jpg

Glucksmann a scris multe cărți, inclusiv două la care țin foarte mult, Cynisme et Passion și La Bêtise, dar pentru mine el rămâne autorul volumului Les Maîtres-Penseurs, o contribuție cu totul originală la regândirea originilor filosofice ale emo­țiilor și pasiunilor revoluționare din se­co­lul lagărelor de concentrare. Am citit-o în câteva nopți, la București, m-a inspirat în scrierea propriilor mele articole, inclusiv unul dedicat noilor filosofi, publicat cu mi­nime tăieturi impuse de cenzură, inclusiv din Emil Cioran, în Revista de Filosofie. Titlul era Antinomii ale moralității ab­strac­te și ofeream numeroase citate pen­tru a argumenta că aveam de-a face cu probleme morale autentice, iar nu așa cum se scria în Era socialistă, că noii fi­losofi n-ar fi fost nici „noi“, nici „fi­lo­sofi“. Pentru instructorii din aparatul ideo­logic, în măsura că ar fi fost în stare să citească textele de o admirabilă erudiție ale lui Glucksmann, era vorba de un scan­dalos iconoclasm. Nu că le-ar fi păsat lor de Hegel, de Nietzsche ori de Marx, dar erau con­ști­enți că în protestul in­te­lectual al filosofului francez se găsea o invitație la re­vi­zuirea premiselor socia­lis­mului în genere. Scriam atunci despre necesitatea de a sfida dictaturile neo-caligulare. Mă gândeam la Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Ceaușescu.

 

Scopul intervenției filosofice a lui André Glucksmann a fost să descopere și să denunțe întruchipările răului, în politică și în societate, a construit ceea ce s-a numit o etică negativă. Într-un fel, l-aș ase­mui cu o gânditoare precum Judith Shklar, cu al ei concept de „liberalism al fricii“. Reflecțiile despre Soljenițîn au dus la geneza volumului La Cuisinière et le mangeur d’hommes, care marchează rup­tura unei largi părți a intelighenției ra­di­cale de stânga cu tradiția marxistă. Într-o carte intitulată Descartes c’est la France, Glucksmann va elogia în Descartes pe gân­ditorul pentru care lucrul esențial este să evităm capcanele Răului înainte de a visa despre piscurile Binelui. În toamna anului 1978, André Glucksmann avea să de­mon­streze concret angajamentul său pentru drepturile omului în momentul ope­ra­țiunii „un bateau pour le Vietnam“ me­nite să ofere ajutor refugiaților sud-viet­namezi (boat people) care încercau să eva­deze din infernul represiv al Vietnamului reunificat sub dominație comunistă. O fo­tografie celebră îi arată pe foștii nor­ma­lieni Raymond Aron și Jean-Paul Sartre strângându-și mâinile în compania lui An­dré Glucksmann, organizatorul de fapt al acelei faimoase întâlniri. Era vorba de o re­conciliere sub semnul imperativului drep­turilor omului, iar nu de finalul unei po­lemici de-o viață între autorul Opiului in­telectualilor și cel al Criticii rațiunii dia­lectice. Nici Aron, nici Sartre n-au re­nun­țat la marile lor pariuri etice, la an­ga­ja­mentele lor filosofice, primul a rămas li­be­ral, al doilea existențialist marxizant, dar au acceptat această strângere de mână pen­tru că amândoi au înțeles că drepturile omului sunt universale, nonnegociabile și transideologice.

 

Glucksmann s-a ferit, pe cât po­sibil, de excesul expunerii me­diatice, a preferat conferințele intelectuale seratelor mondene, iar atunci când realitățile po­li­tice deveneau urgente, știa să fie prezent fă­ră tăgadă. În anii ’80 a semnat toate ma­nifestele de solidaritate cu disidenții din blocul sovietic. Se știa despre Glucks­mann, ca și despre Jean-François Revel și Eu­gène Ionesco, că vor semna fără ezitare orice protest împotriva autocrațiilor de­cre­pite din Est. Am în față, când scriu aceste rânduri, un număr din revista alternativă de cultură Agora (redactor-șef Dorin Tu­do­ran, redactori Paul Goma, Michael Ra­du și Vladimir Tismăneanu). Este vorba de volumul al treilea, primul număr pe anul 1990. Colegiul de redacție: Eugène Io­nes­co, președinte de onoare; Alain Besançon, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Kazimierz Brandys, Vladimir Bukovsky, Marta Ca­ra­ion, Matei Cazacu, Matei Călinescu, An­drei Codrescu, Ioan Petru Culianu, Midge Decter, Milovan Djilas, François Fejtő, Vic­tor Frunză, André Glucksmann, Virgil Ie­runca, Marie-France Ionesco, Ghiță Io­nes­cu, Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Juliana Geran Pilon, Daniel Pipes, Lucian Raicu, Jean-François Revel, Josef Škvorecký, Géza Szőcs, Gás­pár Miklós Tamás, René Tavernier, Ion Via­nu. Nu cred că e nevoie să insist. Im­por­tant, aici și acum, este că André Glucks­mann a fost alături de cei care au refuzat să îngenuncheze.

 

André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideo­logice ale radicalismului utopic. Deziluzia sa aparține istoriei intelectuale a secolului XX și poate fi încadrată în ceea ce s-a nu­mit sindromul zeului care a dat greș (The God that Failed). Cum tulburător scria ma­rele sociolog Daniel Bell, fiecare generație a cunoscut propria experiență a Kron­stadt-ului, deci a imensei dezamăgiri în raport cu eșecul utopiei și cu trans­for­marea paradisului ideal în infernul real: Kronstadt însuși, în martie 1921, ororile colectivizării forțate și Holodomor, ma­sa­crul de la Barcelona în timpul Războiului Civil spaniol, procesele-spectacol de la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, zdrobirea Re­voluției maghiare, suprimarea Primăverii de la Praga, interzicerea Solidarității și proclamarea Legii Marțiale în Polonia în decembrie 1981.

 

Kronstadt-ul lui André Glucks­mann a fost rezultatul șocului trăit în timpul și după citirea Arhipelagului Gulag. Pentru fi­losoful francez nu putea să exis­te justificare, oricât de răsucită dia­lectic, oricât de întortocheată metafizic, pentru lichidarea a zeci de milioane de oameni în numele unui proiect ideologic nesăbuit și aberant. După 11 septembrie 2001, André Glucksmann a scris una dintre cărțile cele mai inteligente moral în legătură cu neo­totalitarismul islamist: Dostoievski în Man­hattan. A înțeles că fenomenul te­rorist contemporan își are rădăcinile în ni­hilismul radical antiliberal al posedaților lui Dostoievski, un nihilism fundamental demonic. Orice încercare de a aboli dis­tincțiile dintre Cetatea divină și Cetatea umană duce obligatoriu la fundamentalism terorist. Aceasta este lecția cea mare a noii filosofii în varianta ei cea mai sinceră și credibilă, pe care a întruchipat-o André Glucksmann. Nu, nu a fost un DJ al gân­di­rii, cum a scris malițios și disprețuitor Cor­nelius Castoriadis, altminteri un gân­di­tor demn de tot respectul, la apariția vo­lumului Les Maîtres-Penseurs. Nu a prac­ti­cat exhibiționismul ideilor, ci arheologia lor. L-am întâlnit la București, în fe­bru­a­rie 1990, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Erau acolo, dacă îmi amintesc bi­ne, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Ga­briel Liiceanu, Thomas Kleininger și alți pri­e­teni. S-a discutat despre revoluțiile din Est, în general, și despre cea română în particular. Am dialogat despre si­mu­la­crul de justiție numit procesul Ceaușescu. Nu mai țin minte detaliile argumentării, dar am fost sedus de logica impecabilă a in­ter­venției filosofului francez. Hannah Arendt scria că, atunci când gândirea și ac­țiunea se despart, spațiul libertății este periclitat. În cazul lui André Glucksmann, gândirea și acțiunea s-au contopit exemplar.

TAGS : Vladimir Tismaneanu André Glucksmann totalitarism raymond aron Franta
Recomandari
Comentarii
Vasile Popa 2015-11-19
Din cate inteleg, Glucksmann, este important de mentionat ca a fost evreu, nu l-a citit pe un doctor in filosofie de la Heidelberg, Dr. Goebbles. Traseul sau filozofic a fost atat de jalnic, a invatat adevarul despre bolsevism decenii mai tarziu decat trebuia, pentru ca a citit doar ce ii placea. Un filozof care nu l-a citit pe Goebbles, indiferent de incompatibilitatile rasiala ori ideologica, este un impostor, la fel cum un chirurg care nu poate opera pentru ca are repulsie fata de sange, puroi ori fecale. Nu cred ca este o analiza a bolsevismului mai concisa ori mai precisa decat cea a lui Goebbles din 1935. Iar Glucksmann se felicita ca a rupt-o cu comunismul in 1975! O viata de om irosita!
Charlie 2016-06-15
Cine e GOEBBLES? N'am auzit de el. O scurta biografie va rog. Poate ai Scufundat-o nea Popa.
aiurel 2015-11-18
am aflat mai mult despre V. Tismaneanu decat despre A. Glucksmann....plus o gramada de metafore-referinte baroce care fac textul ilizibil, ca de obicei
CHARLIE 2016-11-10
Nu ma mira ca aiurel face comentarii aiurea. Trebuie sa admiri oameni care si-au dat seama ,poate cam tarziu in viata,greselile tineretii. Vad comentarii facute de fosti sau poate si acum, legionari care au fost eroi in resistenta anticomuniste si continua sa glorifice pe asasinii legionari. Nici prin gand sa se caiasca!
Total 4 comments.
5284
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.