De același autor
La prima vedere, Klaus Iohannis a fost un președinte absent, dar, în spatele acestei imagini de politician aparent neangajat, președintele și-a atins principalele ținte: a reușit să-și aducă destul de repede propriii săi oameni în fruntea Serviciului Român de Informații (SRI) și a Serviciului de Informații Externe (SIE). A făcut-o cu o abilitate pe care nimeni nu i-o bănuia și pe care ulterior puțini i-au recunoscut-o. În acest fel, Iohannis și-a adjudecat piesele de bază ale partidei de șah pe care o joacă încet, dar sigur că o va câștiga. Tragedia de la Colectiv l-a urcat apoi pe valul tristeții și revoltei generale, simultan cu aruncarea lui Victor Ponta peste bord.
Președintele a primit ca pe un cadou pe care l-ar fi binemeritat formarea unui nou guvern, pe care a știut să-l impună fără să agite prea mult apele. La un an de la alegerea sa, Klaus Iohannis și-a atins țintele de putere de care are nevoie, în România, orice președinte pentru a-și putea scrie propria partitură, pentru a conta, pentru a mărșălui spre următorul mandat și pentru a-și pune în operă proiectele.
Nu este limpede, deocamdată, ce proiecte are președintele, fiindcă în spatele „lucrului bine făcut“, la care se ajunge „pas cu pas“, e destul de multă ceață. În programul său prezidențial nu există chestiuni concrete, ci mai degrabă generalizări și idei vagi, nu sunt termene pentru schimbările pe care și le-ar dori și nici modalitățile prin care se poate ajunge la aceste schimbări. Spre exemplu, capitolul Sănătate conține 4 pagini în care Iohannis vorbea despre nevoia unei noi Strategii Naționale, despre „prevenție ca principiu fundamental“ și despre faptul că „în România lucrului bine făcut, spitalele vor avea un management performant, nu politizat“, sănătatea se va baza „pe două principii fundamentale: medicina bazată pe dovezi și sănătate în toate politicile“ și despre necesitatea acordării a 6% din PIB.
Mai ales după dramele de la Colectiv, președintele avea ocazia să găsească, împreună cu Dacian Cioloș, un specialist care să aibă suficientă experiență pentru a ști de unde să înceapă schimbările în acest domeniu, în care reformele sunt lente și nesemnificative, dacă nu chiar inexistente, dacă ținem cont că sănătatea a înghițit enorm de mulți bani, în jur de 50 de miliarde de euro, în ultimii 10 ani. Graba și, poate, lipsa priorităților, i-a făcut pe Iohannis și pe Cioloș să nu intre în detalii atunci când au vorbit despre noul guvern.
De felul în care va lucra Cioloș în anul preelectoral s-ar putea să depindă viitorul lui Iohannis. Fiindcă nu are prea mult timp și mai ales fiindcă nu are, cel puțin deocamdată, bine definite obiectivele, s-ar putea ca cei doi să deconteze mai mult decât se cuvine. Noul premier, în loc să enumere câteva priorități clare, cinci sau șapte, pe care să fie sigur că le poate pune în practică, s-a lansat în tot felul de generalități și utopii, inclusiv politice (unificarea tuturor tipurilor de alegeri, care să aibă loc din 5 în 5 ani).
Dacă Dacian Cioloș ar fi alcătuit un top scurt de priorități ușor de definit, pe care să-l cunoască toată lumea, care să fie realizabil și în același timp acoperitor pentru urgențele țării, viitorul ar fi fost mai prietenos pentru cei doi. În vârtejul întâmplărilor din jurul țării, al lebedelor negre care s-ar putea din nou intersecta cu traiectoria României, Klaus Iohannis pare să se bazeze mai mult pe destin și pe abilitățile sale de a jongla cu acesta decât pe strategii și tactaci serioase.
