Știrile ca vehicul al ororii umane

Alain de Botton compătimește omul legat de știri, dependent de rumoarea irelevantă a noutăților fabricate în agenții și reverberate în sfera media, în jurul ceasului, fără vreo pauză și cu tot mai puțină rațiune practică.

Admirația (și succesul literar) de care se bucură Alain de Botton sunt relativ trans­parente: omul e un stoic postmodern, plin de compasiune și inteligență analitică, dar și un scriitor plăcut, care în­toarce frazele cu mă­ies­trie, presărându-le cu for­mulări memorabile, ușor de citat. Într-o epocă în ca­re unii proclamă moartea metafizicii și alții deplâng confiscarea filozofiei de că­tre științele tari (sau măcar de către neuroștiințe), acest evreu sefard, a cărui fa­mi­lie stabilită în Elveția l-a edu­cat și i-a permis să se naturalizeze ca scriitor britanic, este prizat de masele edu­cate (da, există deja așa ceva) tocmai pen­tru lipsa lui de fanatism, pentru uma­nis­mul său discret, manifestat în cărți care vizează „viața bună“ și moartea senină.

Citindu-l pe Alain de Botton, în­veți să iei ce-i mai delicat și sem­nificativ dintr-o existență pla­sată, de altfel, sub semnul mo­notoniei, al brutalității și al ba­na­lității repetitive. Nu e deloc puțin. Exis­tă astăzi o grămadă de entertaineri, guru, „coaci“ de-te-miri-ce, de la ikebana și die­te până la autocontrol și redactarea CV-ului câștigător, dar puțini dintre con­temporanii care investesc în sectorul con­silierii personale ating eficiența calmă, se­ducător talentată, a lui de Botton, care re­vine – tradus de același Radu Paras­chi­ves­cu – pe scena editorială de la noi. Tocmai am citit Știrile. Manualul utilizatorului (Hu­manitas, 2015) și m-am trezit aliniat fără dificultăți la judecățile autorului. El compătimește de această dată omul legat de știri, dependent de rumoarea irelevantă a noutăților fabricate în agenții și re­ver­be­rate în sfera media, în jurul ceasului, fără vreo pauză și cu tot mai puțină rațiune practică. Nu doar în România se petrece acest matracaj pentru care mai și plătim abonamente la cablu sau Internet. E un fe­nomen global, care maschează vidul spi­ri­tual al omului recent, ocupându-l cu con­su­mul, cu selecția progresivă a plăcerilor la care își închipuie că are dreptul și cu dorința obscenă de a participa la spec­ta­colul eșecului înregistrat de alții: numai așa se calmează, numai așa se liniștește cu via­ța lui „de rahat“, care-l scoate din minți prin anonimatul ei strivitor, dar și prin gustul ei sălciu, care trăznește a ratare.

Cartografiind critic lumea ști­rilor „care ne conduc cu pas sigur spre calvarul oro­­rii umane“, de Botton sca­nează toate capitolele re­le­vante: politica, știrile „din lumea largă“, din eco­no­mie, din lumea ce­le­bri­tă­ților, știrile despre de­­zastre consolatoare și ce­le care sti­mulează con­su­mul. Evi­dent, stan­dar­di­za­rea emoțiilor și coborârea nivelului sunt precondițiile suc­ce­sului pe o piață cu zeci de milioane de cli­enți. Știrile sunt (o) mar­fă, nimic mai mult. Iar structura lor e ple­biscitată, ve­ri­fi­cată prin instrumente so­fis­ticate de mar­keting și cinic adaptată la pro­filul psi­ho­lo­gic al occidentalului me­diu, mai interesat de aventurile prin­țe­se­lor decât de abs­trac­te­le calamități de pe al­te continente. „Banii sunt de vină doar par­țial. Nevoile fi­nan­ciare ale com­pa­nii­lor de știri înseamnă că respectivele com­pa­nii nu-și permit să avan­­seze idei care n-ar putea fi îmbrățișate ra­pid de un nu­măr uriaș de oameni“ – no­tea­ză de Bot­ton, adăugând că „o agenție de știri nu-și poa­te plăti facturile fără un public mai mare decât populația unei me­tropole de di­men­siuni respectabile“ (p. 75). Deci cam tot despre bani ar fi vorba, până la urmă...

Insolit e optimismul moral al au­to­rului, care nu se limitează la sa­ti­ri­zarea industriei de știri, ci fandează utopic, aproximând chipul unui „ser­viciu ideal de știri“. În compoziția unei asemenea structuri evoluate, de­di­ca­te binelui comun, scopul selectării in­for­mației ar fi – ei da ! – tocmai „ameliorarea morală“ a consumatorilor, consolarea lor în fața unei vieți triste de muritor care pen­dulează între maladie, singurătate și depresie, chiar dacă nu recunoaște această condiție lamentabilă. E ca și cum Marcus Aurelius ar face o vizită la Reuters sau ca și cum Seneca s-ar prezenta pe platoul unei Oprah Winfrey. Și, totuși, sutele de mii de cititori ai bonomului nostru autor londonez aparțin unei elite care poate pre­lua în „sistem“ unele sugestii: nu atât în numele progresismului etic (societatea con­tinuă să fie dominată de conservatori care nu cred în ameliorarea omului), cât din rațiuni de sănătate publică și mentală: încă un secol de matracaj informațional lipsit de scară axiologică și de empatie uni­versală ar putea împinge societățile oc­ci­dentale spre o radicală ineficiență în ac­țiunea asupra realității. Adică de pierderea la scor a competiției globale.

Notez și o altă tehnică debottoniană: rea­bilitarea paradoxală a viciilor. Dar nu pentru a propovădui stricăciunea lăun­tri­că, degradarea (și mai accentuată) a țe­su­tului social obosit de mass-media, po­pu­lism și materialism pretențios, ci pentru a provoca intelectul la salturi com­ple­men­tare: de pildă, invidia „ca trăsătură in­dis­pensabilă a unei vieți decente“, întrucât fiecare persoană pe care o invidiem cu­prin­de fragmente dintr-un eu al nostru mai bun... Nu înseamnă asta doar a con­fun­da invidia cu admirația? Aș spune că da.

Spre finalul eseului său, Alain de Bot­ton atacă și jurnalismul cul­tural care, într-o versiune mai am­bițioasă, ne-ar putea face să devenim „mai puțin meschini și mai puțin nefericiți“. Aici, producătorii de conținut lucrează „customizat“ (horri­bile dictu!), prefigurând viitorul nu prea îndepărtat când ar putea exista tot atâtea canale de nișă câți utilizatori potențiali. So­luția lui de Botton constă în efortul de a nu mai confunda noutatea cu importanța, dezintoxicarea periodică de aceste știri ca­re, prin avalanșa lor incongruentă, „dis­trug capacitatea de a gândi in­de­pen­dent“, pre­cum și regăsirea „artei de a fi moa­șe răb­dă­toare ale propriilor gân­duri“. „O viață înf­loritoare - conchide au­torul – pre­su­pu­ne capacitatea de a re­cu­noaște acele vre­muri când știrile nu ne mai pot învăța ni­mic original sau im­portant; perioade când ar trebui să re­fuzăm legăturile fanteziste cu străinii, când ar trebui să lăsăm gu­vernarea, tri­umful, eșecurile, creația sau uciderea în sea­ma altora, dându-ne sea­ma că avem niște obiective personale de ono­rat în tim­pul scurt care ne-a mai ră­mas.“ (p. 251) Nu este aceasta cea mai di­rectă și per­suasivă invitație la lectură?