Loteria votului prin corespondență

În forma actuală a legii votului prin corespondenţă, trimiterea buletinului de vot este un joc de noroc, pentru că nu știi care sunt șansele să ajungă la destinație.

Există două vești legate de Legea votului prin corespondență, una bună și una proas­tă: legea este constituțională și a fost pro­mulgată de președinte (Legea 288/2015), dar, în același timp, ră­mâ­ne limitativă, bi­rocratizată și plină de vulnerabilități. După Decizia nr. 799 a CCR din 18 no­iem­brie 2015, ne rămân lu­cru­rile impor­tan­te: să ne asi­gurăm că ale­gă­torul își poa­te urmări pli­cul și faptul că îl trimite prin poștă nu es­te doar cu 5% mai sigur de­cât un avi­on de hârtie aruncat înspre bi­ro­ul elec­toral, să prevenim și să sancționăm dur frauda electorală, să îi permitem ale­gă­to­rului să se înscrie online și să îi ex­pli­căm ceea ce are de făcut pentru a vota prin co­respondență. Și, mai departe, să ne asi­gurăm că procesul de votare va fi în­tr-adevăr observabil.

Pe 18 noiembrie, CCR a respins în una­ni­mitate argumentele aduse de către par­ti­de­le politice și a declarat că legea este cons­ti­tu­țională. Contrar obiecțiilor senatorilor și deputaților de la UNPR, UDMR, ALDE și PSD, votul este secret, pentru că ce­tă­țeanul are opțiunea, în teorie, de a vota, fără să expună altora opțiunea electorală. Este și direct, pentru că lipește au­to­co­lan­tul direct pe buletinul de vot. Indirect, con­trar argumentelor partidelor, este vo­tul pen­tru președintele consiliului ju­de­țean, pe care chiar ele l-au reintrodus în 2015, în încercarea de a opaciza și ba­ro­ni­za gu­ver­narea locală; acesta va fi ales din 2016 prin votul secret al consilierilor jude­țeni.

Egalitatea între alegătorii din țară și cei din străinătate este mai degrabă o ches­ti­u­ne de opțiune politică, și nu de (ne)cons­titu­ționalitate. După cum demonstrează Curtea, dar și practica din alte țări pre­cum Polonia sau Italia, votul prin cores­pon­dență este mecanism suplimentar, un bonus acordat alegătorilor care ar trebui în mod normal să călătorească foarte mult până la secția de votare sau să stea la cozi interminabile pentru a vota. Este drept că partidele ar fi trebuit să permită și alegătorilor din ța­ră să voteze, pentru că dis­tanța de la Baia Mare la Constanța este mai mare decât cea între București și Budapesta.

Marea discuție este cea des­pre siguranța votului. Realist vorbind, vo­tul prin corespondență este deschis frau­de­lor. Depinde de corectitudinea și pro­fe­sionalismul serviciilor poștale, am­ba­sa­de­lor, AEP, alegătorilor și partidelor politice, dar și de posibilitatea observatorilor ex­terni de a monitoriza tot procesul. Atât CCR, cât și Comisia de la Veneția recunosc po­si­bi­litatea fraudării votului prin cores­pon­den­ță și confirmă faptul că legea nu poate aco­peri toate situațiile practice, acestea tre­buie combătute prin alte metode: apli­c­a­rea reglementărilor referitoare la in­frac­țiu­nile electorale, informarea alegătorilor cu privire la acestea, actualizarea legilor elec­torale în funcție de necesități. Cu alte cu­vin­te, legea stabilește regulile generale și noi trebuie să ne asigurăm că nu se fură vo­turi.

Cel mai important lucru după decizia CCR și promulgarea legii este că pentru prima dată în România avem legiferat dreptul de a vota prin corespondență. Și pentru că ale­gerile parlamentare sunt peste un an, acest drept va putea fi folosit începând din 2016. De aici, în anii următori, trebuie pornită construcția pentru obținerea unor mecanisme suple și eficiente pentru acest tip de vot:

1) Legea trebuie să permită alegătorilor să se înscrie online. Acum, practic, alegătorii din străinătate trebuie să apeleze de două ori la poștă: pentru a se înscrie și pentru a-și trimite buletinul de vot.

2) Trebuie introdus neapărat un sistem de urmărire a documentelor de către alegător și o posibilitate de a primi o confirmare că plicul a ajuns la biroul electoral. În forma actuală a legii, trimiterea buletinului de vot este un joc de noroc, pentru că nu știi ca­re sunt șansele să ajungă la destinație. Mai mult, având în vedere că nu există acest sis­tem de urmărire, este foarte puțin pro­babil ca alegătorul să afle în timp util că plicul său a fost distrus sau deschis și să ceară autorităților să meargă în secția de votare. O lege fără sancțiuni și asumarea unor responsabilități este scrisă pe ju­mă­ta­te. Poșta – chiar dacă s-a spus de mai mul­te ori că nu poate fi trasă la răspundere – trebuie să își asume responsabilitatea și să plătească dacă greșește.

3) Frauda electorală nu poate fi eliminată com­plet. Marea Britanie se lovește de pro­ble­me majore cu privire la votul prin co­res­pondență, Franța a renunțat încă din anii ’70 la acest tip de vot. Chiar și Nor­ve­gia sau Finlanda au avut parte de fraude elec­torale la votul electronic. Ceea ce tre­buie făcut este o campanie riguroasă de in­formare pentru alegători, dar și pentru terți, asupra a ceea ce înseamnă fraudarea votului. Bănuieli vor exista mereu, însă es­te de datoria partidelor politice să se asi­gu­re că alegerile se desfășoară corect, în­tru­cât reprezintă principala sursă de co­ru­pere a alegătorilor în țară și în străinătate. Ulterior doar trebuie să intervină par­che­te­le și justiția. Mai mult, observatorii tre­buie lăsați să vadă îndeaproape procesul, iar autoritățile trebuie să renunțe la ve­chiul obicei de a opaciza organizarea ale­gerilor.

4) Statul trebuie să investească în in­for­mare privind procedurile de înscriere și vot, pe toate căile posibile, altfel legea es­te inutilă. Mai mult, trebuie să sprijine ini­țiativele societății civile. EFOR a inițiat un astfel de demers în urmă cu trei luni, însă răspunsul primit de la guvern a fost că nu este o prioritate. Avem încredere că noul guvern va susține aceste demersuri.

5) Legea trebuie să se aplice și la alte ti­puri de alegeri, după cum se stabilise ini­țial, în special la prezidențiale.

Chiar dacă legea va intra în vigoare, asta nu înseamnă că ea trebuie să rămână sub forma actuală. Partidele politice au pre­fe­rat să treacă cu vederea recomandările ONG-urilor, dar și apelurile la consultare publică, rezultând astfel o lege cu multe hibe. Partidele și președinția trebuie să trea­că peste discursul strict politicianist și trebuie să își asume în continuare – ală­turi de instituțiile tehnice precum AEP sau Poșta - implementarea unei legi func­ționale și incluzive, care nu va fi utilizată de doar câteva sute de oameni.