De ce au murit partidele și cum își pot lua revanșa în 2016

Partidele politice nu sunt amenințate de tehnocrați sau președinte, ele au fost distruse chiar de către liderii lor.

Una dintre criticile importante aduse noii echi­pe guvernamentale ține de legitimitatea aces­teia, în măsura în care niciun membru al ei nu are un mandat ales. Formula unui guvern alcătuit din „tehnocrați“ in­duce ideea că se poate gu­verna și fără partidele po­litice. Șeful statului a folosit un context marcat de drama de la Colectiv și mișcări de stradă pentru a impune o formulă care nu dispune de o coaliție majoritară în par­la­ment, o formulă care umi­lește clasa politică la nivelul reprezentativității acesteia, la nivelul competenței și al onestității ei. Pune Guvernul Cioloș democrația în pericol?

Întrebarea este legitimă, iar răspunsul nu este unul simplu. El trebuie pus în contextul mai larg al sistemului nostru politic, social și economic. Acesta este marcat de o triplă rea­litate a omogenizării clasei politice, implicării civice foarte scăzute și a importanței rolului statului, deci a politicului, în economie. O foarte oportună descriere a procesului co­nectării acestor realități în postcomunism a fost făcută recent de către consilierul gu­ver­na­torului BNR, Lucian Croitoru (Simbioza – HotNews.ro). Această combinație a produs co­rupție generalizată, endemică, aparent fără limită temporală sau de altă natură. Singura limită a fost însă dată de resurse, tortul de împărțit nefiind infinit. Mai mult, resursele de­vin din ce în ce mai mici, în măsura în care există o proastă guvernare cronică.

Criza economică a avut efec­tul benefic de a accelera con­secințele proastelor guvernări succesive. Efectul de dez­me­ticire din beția intrării în UE a impus contemplarea riscului falimentului generalizat. Un faliment economic, ins­ti­tu­țional și moral. Acest risc a pro­dus anticorpii sistemului statal care, prin combaterea corupției, a în­ceput să se (auto)curețe. A fost nevoie de as­ta și pentru că societatea rămânea captivă, energiile sale plecau sau erau prost utilizate. Anticorpii de la nivelul societății civile erau și rămân prea slabi. Actuala formulă gu­ver­na­mentală este, deci, o continuare logică a aces­tei situații în care autocurățarea continuă, „strada“ cere schimbare, dar o alternativă politică nu există.

Orizontul social al dorinței de schimbare nu a fost instituționalizat, deși au apărut mici par­tide care încearcă asta. Mai mult, nu numai că actualele partide, în primul rând PNL, nu sunt capabile să preia o parte din această energie a dorinței de schimbare, dar nici mă­car în interiorul lor nu se văd curente sem­ni­ficative care să dorească așa ceva. Semn că partidele sunt deconectate de societate, semn că „ma­rele“ PNL nu e conectat la acea parte a so­cietății pe care pretinde că o re­prezintă.

Partidele lipsesc de la masa guvernului din cauza contextului de după manifestațiile din Piața Universității. Ele au acceptat să lip­seas­că de acolo sau să fie numai mascat. Auzim că se întâmplă asta „din cauza imaginii“ par­ti­de­lor. Iar „imaginea“ poate fi numai un re­zultat superficial al acestui context. În cazul nostru, așa cum am încercat să demonstrăm mai sus, întregul context postcomunist ne arată că această „imagine“ este, de fapt, re­zultatul unui proces prin care partidele își pierd credibilitatea de vectori ai reprezentării. Astfel își pierd legitimitatea democratică, nu guvernează în numele cuiva, guvernează pen­tru că monopolizează puterea politică și re­sursele economice, astfel încât să nu existe concurență politică veritabilă.

Cine a omorât partidele? Răspunsul îl știm cu to­ții: chiar clasa politică. Partidele au fost dis­truse sau nu au devenit niciodată mecanisme de selectat resursele umane pentru guver­na­re, laboratoare de politici publice sau me­ca­nis­me de legătură între stat și societate. Aces­te instituții se dovedesc nereformabile, pen­tru că structura lor profundă a pierdut aproa­pe orice legătură cu rolul lor ideal într-un regim democratic. Distanța între ideal și real a devenit o prăpastie pe care nicio soluție de marketing politic nu o poate ascunde.

Asta se întâmplă atunci când parlamentul de­vine un fel de cetate asediată de către Di­rec­ția Națională Anticorupție, atunci când foști pre­ședinți, prim-miniștri și miniștri sunt cli­enții fideli ai actualității judiciare, atunci când harta României este împânzită de cazuri de corupție. Starea de paralizie, demoralizare și delegitimare a conducerii centrale și locale a partidelor ne pune în fața unui câmp de rui­ne. Dar aceste vestigii ale partidelor existau și înainte, DNA nu face decât să pună tardiv reflectorul pe o realitate dezolantă, care a și pro­dus actuala clasă politică. Moartea par­ti­delor nu este o veste nouă, iar oamenii politici din România știu foarte bine să se descurce printre aceste ruine.

Clasa noastră politică trece prin momente grele, dar este cea mai bine plasată să se dea peste cap și să revină în fruntea bucatelor. Au acumulat destule resurse financiare, mass-me­dia și instituționale ca să spere că își pot lua revanșa. Anul electoral 2016 se anunță o bună ocazie în acest sens. Legile elec­torale au fost cosmetizate, dar piața po­li­tică nu a fost deschisă. În plus, electoratul cap­tiv ră­mâ­ne important, contestarea socială pare prea diversă să se coaguleze, instituțiile mass-me­dia prea falimentare ca să fie in­de­pendente. Singurul pericol potențial vine din zona Io­hannis-Cioloș.

Noul guvern „de tehnocrați“ are, deci, o res­ponsabilitate la acest nivel cât se poate de po­litic. Destule voci îl văd ca o simplă manta de vreme rea, fără perspectiva de a schimba ceva. Totuși, responsabilitatea de pe umerii mi­niștrilor, mai ales ai celor mai europenizați, este prea mare ca să nu încerce să facă ceva semnificativ. Chiar cu prețul confruntării cu fantomele partidelor.