Kolîma - o altă perspectivă

Experinţa concentraţionară a lui Mihail Solomon este de-a dreptul teribilă: după ce a zăcut în Gulagul original opt ani (1948-’56), a fost preluat de cel grefat în România de bolşevici, unde a mai supravieţuit alţi nouă ani (1956-’64). Destinul său e tulburător, iar evocarea Gulagului sovietic, pe care l-a cunoscut în toată amplitudinea sa teribilă în regiunea penitenciară Kolîma, confirmă toate celelalte mărturii aparţinând altor supravieţuitori.

Născut la Galaţi în 1909, într-o familie evre­iască destul de bine integrată în societatea românească, Mihail Solomon a urmat stu­dii juridice, iar după absolvire a practicat mai degrabă publicistica decât avocatura, lucrând pentru ziarele Argus şi Timpul. Din 1938, când deja atmosfera în România lui Carol al II-lea devenise greu respirabilă (mai ales pentru minoritatea evreiască), So­lomon a fost corespondentul acestor pu­blicaţii la Londra, unde a şi rămas după iz­bucnirea celui de al doilea război mondial. S-a înrolat în Armata Britanică în 1944, activând în Orientul Apropiat. Fiind flu­ent în limba germană, a vizitat lagărele de prizonieri germani, lucrând pentru Car­tierul General al forţelor britanice din Ori­entul Mijlociu. Aproape imposibil de în­ţe­les cum, după sfârşitul războiului, a re­ve­nit în 1948 în deja de acum Republica Po­pu­lară Română. Cu banii câştigaţi în străină­tate (8.000 de dolari) şi-a cumpărat o casă su­perbă în centrul Bucureştiului şi s-a că­sătorit. A fost arestat în plină stradă de că­tre Securitate, la 7 februarie 1948, şi pre­dat sovieticilor, care l-au transportat la Cons­tanţa, în vechea închisoare otomană. În timpul anchetei, i s-a cerut să dez­vă­luie planurile Marii Britanii în cazul unui conflict cu Uniunea Sovietică - Războiul Rece începuse, iar toţi cei care avuseseră de-a face cu aliaţii anglo-americani erau sus­pectaţi din start. Chiar dacă era cetă­ţean român, a fost condamnat de către o troika specială sovietică la 25 de ani de muncă grea în Gulag.

Periplul lui în Arhipelagul Gulag sovietic a fost amplu, aşa cum este descris în cartea Magadan, (Editura Fundaţiei Culturale Ro­mâne, traducere de Mircea Ivă­nescu, Bucureşti, 1993; versiunea originală a apărut în limba engleză în 1971). Iniţial, a fost transportat la închisoarea de tranzit din Dnipropetrovsk (RRS Ucraina), apoi la Harkov, trecând prin Moscova, şi a ate­rizat într-un lagăr mai uşor, pentru că era situat în partea europeană a Rusiei, la Pot­ma. Aici a stat doar patru luni, fiind trans­ferat în vara anului 1949 către Kolîma. Convoiul a fost format din 1.000 de de­ţinuţi îngrămădiţi precum sardelele în va­goane (80 în fiecare vagon). Solomon măr­turiseşte că li s-a dat varză sărată (şi nu tra­diţionalul hering sărat), dar foarte pu­ţină apă, iar după 28 de zile de chin, gar­nitura a ajuns în portul Vanino, care se află puţin la nord de Vladivostok, pe coas­ta sovietică a Oceanului Pacific, şi unde era un imens lagăr de tranzit care asigura legătura şi livrarea sclavilor către Kolîma. Aici a şi fost jefuit de infractori (blatari - pentru a folosi termenul utilizat de tra­du­cătorii români ai Povestirilor din Kolîma, de Şalamov) şi a făcut cunoştinţă cu lu­mea criminală din lagărele sovietice.

Tra­versarea Mării Ohotsk a făcut-o pre­fă­cându-se că ar avea o oa­re­care specializare medicală, într-un cargou construit în 1939 la Glasgow, o comandă a guver­nu­lui leton, confiscat de Uniunea Sovietică, par­­te a flotei NKVD. În aceeaşi navă, în cala insalubră erau transportate şi 2.000 de de­ţinute, fapt care a stârnit apetitul se­xual al blatarilor, care ar fi reuşit să spar­gă pe­retele despărţitor, însă trupele care asi­gurau securitatea navei ar fi intervenit şi ar fi împuşcat câteva zeci dintre ei. În alte relatări, escorta nu a fost la fel de promp­tă, permiţând violarea nestingherită a deţinutelor, cele moarte fiind aruncate di­rect peste bord.

Aventura sa în Kolîma a fost destul de alam­bicată şi greu de urmărit, cert este că ea reconfirmă practica sistemului sovietic represiv: deţinutul nu trebuia să prindă rădăcini nici măcar în lagăr. De aceea, şi el a schimbat nenumărate lagăre, unele mai dure, altele mai blânde. A muncit în mi­nă, în abataje, în uzine, la construirea fundaţiilor blocurilor de nouă etaje des­ti­nate administraţiei în Magadan etc. So­lo­mon atestă la rândul său, la fel cum au fă­cut-o şi Şalamov sau Guinzburg, prin­ci­pa­la modalitate de supravieţuire - firavul sistem sanitar. Chiar dacă foarte prost do­tat, acesta era supus unei presiuni fan­tas­tice atât din partea oficialităţilor Gu­la­gu­lui, cât şi a lumii infractorilor, care do­reau să ajungă şi ei în spitale, chiar dacă nu erau neapărat bolnavi, pentru a face rost de morfină sau spirt: „Spitalele erau extrem de precare şi lipsite de orice con­fort, dar rămâneau totuşi locurile cele mai apărate din întreaga Siberie. Ai fi fă­cut orice ca să fii primit într-unul din ele. O zi de odihnă însemna un an de via­ţă - aceasta devenise o axiomă în lagăr – şi paradisul însuşi era mai puţin atră­gător decât binecuvântarea de a căpăta puţină odihnă în spital“.

Solomon, la fel ca Şalamov, a fost şocat de lumea infracţională din Gulagul sovietic. „În timpul ce­lor nouă ani pe care i-am pe­trecut în lagărele de pedeapsă sovietice, am întâlnit zeci de mii de mem­bri de ambele sexe ai lumii interlope ru­seşti. Eram de-a dreptul uluit de puterea şi îndrăzneala pe care o arătau ei. For­mau o clasă unanim acceptată, numai a lor, cu propriile lor tradiţii şi reguli de comportare. Aveau legături de-a dreptul de necrezut cu autorităţile din ad­mi­nis­traţia vastelor lagăre de muncă (...) Pro­blema aceasta a lumii interlope îşi are rădăcini profunde în istoria Rusiei, cu veşnicii ei vagabonzi, cu predispoziţia ru­sească de a da culori romantice vieţii cri­minale şi după Revoluţie, cu mi­li­oa­ne­le ei de orfani.“ A fost martorul unui pro­ces al blatarilor, sentinţa celui care co­la­bo­rase cu administraţia fiind cea capitală, condamnatul tribunalului ad-hoc având de ales între a fi spânzurat sau a fi tăiat cu cuţitul. Scena este probabil cea mai zgu­duitoare din întreaga carte, tânărul delinc­vent care se supusese judecăţii altor doi blatari cu experienţă a acceptat fără să crâc­nească sentinţa, spre stupefacţia lui So­lomon. Condamnatul a preferat să fie spintecat precum un porc, de aceea a fost adus un lighean unde i s-a scurs sângele. Autorul nu a uitat urletul animalic pe care l-a scos deținutul înainte de moarte.

După izbucnirea războiului din Coreea (1950), hrana, şi aşa proastă, a devenit şi mai inconsistentă, scorbutul făcând ra­va­gii. Un ofiţer l-a asigurat că, în cazul în ca­re americanii ar fi înaintat până în Kolîma, niciun deţinut nu ar fi fost lăsat în viaţă. O ameninţare care fusese pusă în practică în vara anului 1941, în regiunile expuse ofensivei germane (chiar şi în Basarabia). Solomon relatează şi cum reprezentanţii diverselor obiective industriale din zonă veneau în lagărele de tranzit pentru a-i alege pe cei mai buni sclavi, pipăind muş­chii deţinuţilor, pentru că obsesia pro­duc­ţiei era omniprezentă şi de ea depindea şi întregul personal civil care deservea in­dus­tria Extremului Orient sovietic, impor­tan­tă pentru economia sovietică şi profitabilă tocmai pentru că nu se punea problema forţei de muncă.

Relatarea lungului calvar trăit de Solomon în iadul Gulagului so­vietic, într-unul din cercurile sa­le cele mai întunecate, re­con­firmă toate tonalităţile şi com­ponentele sistemului criminal a cărui sin­gură menire era uciderea fiinţei umane. Dacă ea ar fi supravieţuit fizic, era oricum pe veci un mutant, având în vedere faptul că a fost martoră unor dezumanizări atro­ce, cu întrega ei paletă, de la crime, vio­luri, trădări, boli etc... După moartea lui Stalin, din martie 1953, sistemul a tără­gă­nat cât mai mult reformarea Gulagului. Pri­ma grijă a administraţiilor lagărelor ar fi fost să distrugă numerele pe care de­ţi­nuţii le aveau cusute pe îmbrăcăminte şi că­ciuli şi care aminteau de atrocităţile na­ziste din lagărele de exterminare în masă. Iniţial, a existat doar o amnistie (zisă a lui Beria) a pedepselor de până la cinci ani, însă foarte puţini deţinuţi politici aveau de ispăşit doar cinci ani. La un momen dat, la Kolîma au fost aduşi şi su­pra­vie­ţui­torii grevei generale din Norilsk, din 1953, pe care deţinuţii i-au privit cu multă ad­mi­raţie. În urma unor greve repetate, de­ţi­nuţii străini au fost strânşi din întreaga zonă imensă şi abia la 7 septembrie 1955 au fost transferaţi pe calea aerului spre con­tinent, către Habarovsk, în Siberia Ori­entală, de unde grupul a urmat o lungă ru­tă prin Irkutsk, Novosibirsk, Sverdlovsk, fiind cazat peste tot numai în închisori, de care Rusia nu a dus niciodată lipsă. La 1 decembrie 1955, trenul a ajuns în gară la Ungheni. Revenirea în ţara mamă s-a do­vedit a fi o cruntă deziluzie, căci se în­tor­cea într-o colonie de facto sovietică (de aceea mirarea lui Solomon când, la graniţa română, a întâlnit aceleaşi uniforme de origine NKVD-istă). La Iaşi, grupul a fost separat în două: cei care au fost eliberaţi şi cei care au fost doar transferaţi în Gu­la­gul Republicii Populare Române. Mihail So­lo­mon a făcut parte din cea de a doua ca­te­gorie, pătimind alţi nouă ani în în­chi­so­rile şi lagărele grefate după modelul so­vietic. Su­pravieţuind şi acestor îndelun­ga­te încer­cări, a fost eliberat în 1964, pro­ba­bil prin­tre ultimii deţinuţi politici, ple­când defini­tiv din ţară anul următor, ini­ţial stabilindu-se în Anglia, iar apoi în Ca­nada.