Este un nonsens să pretindem că Statul Islamic nu este islamic

Atacurile de la Paris, Bamako și le-aș adău­ga pe cele din capitala Tunisiei sunt lu­cruri diferite care ilustrează foarte bine, în opinia mea, revoluția care are loc în interiorul lumii islamice și al jihadismului global. Primul și ultimul dintre aceste ata­curi poartă semnătura Statului Islamic, în vreme ce atacul de la hotelul din Bamako a fost revendicat de Al-Qaeda și reflectă diferențele tactice, politice, dar și teo­lo­gi­ce dintre cele două grupuri.

Obiectivele Al-Qaeda sunt întotdeauna po­litice și limitate în timp. Din punct de ve­dere tactic, Al-Qaeda urmărește „eli­be­ra­rea“ lumii islamice de sub dominația Oc­cidentului, ca obiectiv pe termen scurt, ca o condiție prealabilă necesară pentru ins­ti­tuirea Califatului. Această abordare „mun­dană“, limitată în timp și spațiu, i-a și adus acuzația de „modernitate“ din par­tea teologilor islamici tradiționaliști.

Abordarea Statului Islamic este diferită nu numai prin tacticile abordate, ci și prin substanța teologică a jihadului pe care îl poartă. Statul Islamic reface calea pe care a mers profetul Mahomed aplicând în mod literal învățăturile Coranului. Din acest punct de vedere, mi se pare un nonsens să pretindem că Statul Islamic nu este is­lamic. Dimpotrivă, mai islamic de atât re­al­mente nu se poate. Toate deciziile li­de­ri­lor Statului Islamic privind decapitări, cru­cificări, înrobirea femeilor yazidi, pre­cum și cele privind guvernarea și taxarea, toate au acoperire în surele Coranului și au fost luate în urma unor dezbateri teo­logice între învățații Statului Islamic. Sco­pul Statului Islamic și al atacurilor pe care acesta le săvârșește este întotdeauna ace­lași – instaurarea dominației globale a Isla­mului. Pentru atingerea acestui obiectiv, jihadul trebuie dus împotriva a două mari categorii de dușmani: necredincioșii și apos­tații.

Ruinele moscheei Profetului Iona din Mosul (Irak), distrusă de ISIS în iulie 2014

Atacurile de la Paris au fost atacuri îm­potriva modernității occidentale, înțeleasă ca manifestare a necredinței și, ca atare, ca inamic fundamental al Islamului. A lovi însuși modul de viață occidental este a lovi în inima inamicului și a zdruncina sis­temul său de valori, pentru a pregăti asal­tul forțelor Islamului. Pe de altă parte, in­terpretarea foarte strictă pe care ideologii Statului Islamic o dau Coranului are drept efect identificarea unui număr foarte mare de musulmani considerați apostați. De la șiiți, considerați apostați pentru că adaugă ilicit la tradiție, până la consumatorii de al­cool și până la liderii care poartă veș­min­te occidentale și - atenție - participă la ori­ce formă de proces electoral, Statul Isla­mic are la dispoziție un număr vast de duș­mani din interior asupra cărora să dez­lănțuie teroarea, pentru că nu există nici o ambiguitate în Coran asupra acestui lu­cru: pedeapsa pentru apostazie este moar­tea. De aceea, atacul asupra convoiului prezidențial de la Tunis a avut drept țintă unul dintre puținele experimente reușite de reconciliere între societatea islamică și democrația occidentală, iar acuzația este aceea de apostazie.

Ocuparea unui teritoriu în Siria și Irak nu este doar o schimbare tactică, ci o opțiune religioasă fundamentală. Ca să pornească ji­hadul pentru a extinde granițele Isla­mu­lui, Statul Islamic are nevoie de un te­ri­toriu real pe care să îl extindă. Controlul asu­pra unui teritoriu vast și proclamarea Califatului oferă întreaga legitimitate reli­gioasă de care Statul Islamic are nevoie. Faptul că Abu Bakr al Baghdadi este mem­bru al tribului Quraysh din care provenea și Profetul (după cum o arată turbanul negru) întregește această legitimitate și res­pectă, încă o dată, condițiile prescrise pen­tru liderii Islamului. Această legiti­mi­ta­te, care este în primul rând religioasă, a fost recunoscută instantaneu de majori­ta­tea învățaților sunniți și a luptătorilor ji­hadiști din toată lumea și din acel moment au început să curgă jurămintele de cre­din­ță (o instituție centrală a Califatului și o datorie religioasă pentru credincioși) din toate colțurile lumii.

Din acest punct de vedere, este cât se poa­te de limpede că Statul Islamic s-a angajat într-un război religios și o confruntare civilizațională fără compromis (reamintesc în acest punct că, din perspectiva Statului Islamic, o întreagă civilizație, cea șiită, es­te condamnată la moarte). În acest mo­ment, este foarte puțin relevant dacă noi, în Occident, respingem ideea de război între religii și de conflict între civilizații, câtă vreme Statul Islamic, care este foarte islamic în natura și acțiunile sale, face exact acest lucru. Poartă un război religios și civilizațional global împotriva necre­din­cioșilor și apostaților. Această realitate po­litică și intelectuală ar trebui să ducă la o repliere civilizațională a Occidentului și la o reafirmare neîngrădită de timidități po­li­tic corecte a superiorității acesteia față de ceea ce propune Statul Islamic. În fond, nu este nici rasist, nici irațional să afir­măm superioritatea și universalitatea valo­rilor iluministe ale Libertății și Egalității în fața unei doctrine religioase obscure de secol VII, care pune mai presus de orice supunerea și subjugarea celorlalți.

Nu există o corelație directă între atentate şi valul migraţionist decât în măsura în care agenții Statului Islamic vor căuta să pro­fite de spațiile goale lăsate de statele eu­­ropene în înregistrarea și procesarea so­licitanților de azil pentru a infiltra agenți teroriști pe teritoriul UE, așa cum știm de­ja că s-a întâmplat cu cel pu­țin unul din­tre autorii atacurilor de la Paris, care a ajuns în Europa prin Grecia și Balcani. Dar o corelație directă nu exis­tă. Dimpotrivă, valul de refugiați repre­zin­tă o mare ruși­ne, care pune în dificultate Statul Islamic și toate grupările islamiste radicale. Dacă noul Califat este raiul visat de secole al musulmanilor pe care îl pro­clamă aparatul de propagandă formidabil al ISIS, atunci de ce milioane de musul­mani fug din ca­lea Statului Islamic și cau­tă să se refugieze în Europa necredin­cio­șilor?

Răspunsul Europei la atentate rămâne, deo­camdată, să fie formulat. Din punct de vedere militar, loviturile aeriene sunt in­suficiente. Din motive tactice, dar și din motivele strategice și chiar religioase amin­tite, este esențial ca Statului Islamic să-i fie refuzat în mod sistematic un teritoriu. Abia atunci triburile sunnite se vor alătura unei coaliții credibile anti-ISIS. Or, acest obiectiv nu poate fi atins fără o ofensivă terestră. În al doilea rând, dacă Europa se va grăbi, în scopul de a forma o coaliție anti-ISIS cât mai largă, să aducă Rusia lui Vladimir Putin în interior, atunci nu va face decât să-și vulnerabilizeze propria po­ziție în fața unui adversar autodeclarat ca atare. În al treilea rând, cred că va trebui gândită o strategie pe termen mediu și lung de gestionare a păcii, care să evite erorile comise de americani în Irak și să ia în considerare un nou aranjament politic și de securitate în Orientul Mijlociu, în ca­re Europa să joace un rol major.

În ceea ce privește spațiul Schengen, aces­ta pare să devină prima victimă politică a atacurilor Statului Islamic. O diminuare a libertăților europenilor nu poate fi decât o victorie a islamiștilor, în măsura în care sta­tele naționale recurg la reflexe izola­ți­o­niste. Pentru a evita acest deznodământ și a prezerva libertatea de circulație, este însă absolut necesar ca sistemul Schengen să fie reformat, astfel încât povara pro­ce­să­rii refugiaților să nu mai cadă exclusiv pe umerii țărilor de graniță ale UE, ceea ce presupune, în opinia mea, preluarea ges­tio­nării frontierelor externe de către Bru­xelles, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru din punctul de vedere al acordării unor puteri sporite și a unor mijloace adecvate agenției europene pentru controlul fron­tie­re­lor, Frontex, precum și o schimbare a priorității de la impunerea unor cote de re­fugiați, care evident nu funcționează, la ela­borarea unor programe extinse de in­te­gra­re reală a refugiaților și imigranților, astfel încât, cu timpul, să fie eliminate ac­tua­lele enclave islamiste, care reprezintă cen­tre de radicalizare și pepiniere de culti­va­re a viitorilor jihadiști islamiști antiocci­dentali.