Firmele de training şi învăţământul universitar: piaţă versus stat

Educaţia universitară din România este un domeniu atent reglementat de stat, atât uni­versităţile de stat, cât şi cele private fi­ind obligate să respecte cerinţe amă­nun­ţite emise de minister. În ultimii ani, pia­ţa de training a crescut considerabil. Deşi există reglementări legale obligatorii şi pen­tru furnizorii de training, în com­pa­ra­ţie cu piaţa universitară această activitate este una relativ liberă, furnizorii pu­tân­du-se adapta mai uşor la cererea pieţei. Dezvoltarea pieţei de training este un simp­tom al lipsei de competitivitate a în­văţământului universitar, care, la rândul său, îşi are originea în hiperreglementarea legală. Există două categorii de motive pen­tru care oferta universităţilor este rup­tă de realitatea economică. O categorie de motive ţine de calitatea informaţiei care stă la baza deciziilor universităţilor, iar cea­laltă ţine de stimulente.

Un mediu instituțional care aduce per­for­manţă în educație este un mediu care în­curajează producerea de informaţie de ca­litate şi care stimulează ofertanţii să-şi adapteze oferta la cerere. Ofertanţii vor primi informaţie mai bună dacă sunt li­beri să-şi modifice cu costuri minime ofer­ta de cursuri aşa cum cred ei că vor satis­face clienţii. Consumatorii sunt, deci, sur­sa informaţiei şi ei o transmit către pro­ducători prin alegerile lor. Fiecare dintre ei se află în cea mai bună poziţie pentru a şti ce e mai bine pentru ei şi care e calea cea mai bună pentru a-şi atinge obiec­ti­ve­le. Ei sunt cu mult mai aproape de econo­mia reală decât managerii universităţilor.

Privitor la stimulente, în actualul aran­ja­ment instituțional, succesul unor univer­sităţi în satisfacerea consumatorilor nu se traduce în venituri mai mari pentru acele universităţi. Banii nu vin de la con­su­ma­tori, ci de la stat. Universităţile nu au in­te­res să fie pe placul consumatorilor, ci pe placul statului. Controalele din partea une­ia dintre multele agenţii însărcinate cu pro­movarea „calităţii“ trebuie tratate cu maximă atenţie şi bunăvoinţă. Resurse imen­se sunt alocate în aceste direcții, şi nu în aflarea şi satisfaceriea dorinţelor consumatorilor.

Pentru a justifica folosirea ghilimelelor în cazul termenului calitate, menționez în paranteză situaţia imposibilă în care se află o agenţie a statului însărcinată cu pro­movarea calităţii în educaţie. Această agen­ţie nu are la dispoziţie niciun canal de comunicare cu consumatorii serviciilor respective. În general, calitate înseamnă calitate pentru cineva; un produs este de calitate dacă satisface dorințele subiective ale cuiva. Neavând informaţia pe baza că­reia să acţioneze, agenţia va inventa felu­rite „standarde“ pretins obiective ale cali­tăţii, care îşi au sursa în propriile evaluări despre ce înseamnă educaţie de calitate. În plus, motivul stimulentelor se aplică în egală măsură activităţii agenţiei: chiar da­că ar avea informaţia, aceasta nu are motive să promoveze dorinţele consu­ma­torilor, funcţionarii nefiind premiaţi pe măsura succesului lor.

În plus, un scurt argument în favoarea fo­losirii termenilor piaţă, consumatori şi clienți de educație se impune. Deşi în mod obișnuit se susţine contrariul, nu exis­tă nicio diferenţă esenţială între piaţa de educaţie şi orice altă piaţă din econo­mie. Purtătorii cererii de diferite servicii educaţionale vor ca, de pe urma consu­mu­lui acelui produs, să îşi crească şansele de a-şi atinge obiectivele aşa cum şi le sta­bi­lesc ei - o mai bună participare la viaţa so­cială, un job mai bine plătit sau mai plă­cut etc. Beneficiile (anticipate) depăşind costurile, ei sunt dispuși să facă schimbul. Similar, firmele angajează resurse pentru a oferi acest produs de pe urma căruia se aşteaptă să obţină profit. Participând la schimb, ambele părţi se așteaptă să câş­ti­ge de pe urma tranzacţiei.

Firmele de training îşi obţin veniturile di­­rect de la consumatori prin preţul cur­su­rilor oferite. Depinzând de consumatori, ofertanţii de cursuri au tot interesul să le satisfacă şi cele mai capricioase cerinţe. Relaţia dintre consumator şi producător este una directă. Rezultatul: firmele îşi trimit angajaţii la cursuri (fiind chiar dis­puse să acopere costurile) mai degrabă la firme de training decât la greoaiele univer­si­tăţi care trebuie să ceară acordul minis­te­rului pentru orice produs oferit. Multe dintre cursurile oferite azi de traineri ar putea fi oferite de universităţi, dar acestea sunt împiedicate de reglementări stufoase.

În fine, o piaţă liberă a educaţiei are con­se­cinţe favorabile şi asupra respon­sa­bi­li­tăţii individuale. Fiind liberi să aleagă, oa­menii învaţă că de eforturile proprii depinde succesul sau insuccesul lor. Li­ber­ta­tea promovează responsabilitatea şi în acest domeniu, la fel ca în oricare altul.

RADU ŞIMANDAN,

Universitatea Politehnică din București