Parteneriatul între universităţi şi companiile private: un răspuns moderat la problema corelării educaţiei superioare cu piaţa muncii

Corelarea inadecvată a programelor de stu­diu universitare cu cerinţele pieţei mun­cii reprezintă una dintre principalele probleme actuale ale sistemului educa­ţio­nal românesc. În funcţie de pozi­ţio­na­rea ideologică în raport cu legitimitatea inter­venţiei statului în sfera educaţională, pu­tem identifica două categorii largi de so­lu­ţii pentru această problemă. O primă ast­fel de categorie percepe ca sursă prin­ci­pa­lă implicarea statului în finanţarea edu­ca­ţiei superioare. Soluţia propusă în acest tip de cadru este dereglementarea sis­te­mu­lui de învăţământ superior, astfel încât uni­versităţile să îşi autoregleze progra­me­le universitare în funcţie de cerinţele pie­ţei muncii. Din moment ce universităţile ar intra într-o competiţie economică li­beră, se anticipează că universităţile ce vor avea o rată mai bună de inserţie a ab­solvenţilor pe piaţa muncii vor obţine fi­nanţări mai mari, considerând că rata de in­serţie creşte proporţional cu compe­ten­ţele relevante pe piaţa muncii oferite în facultate. Deşi acest argument este plau­zibil, dereglementarea sistemului de în­văţământ ar avea, în acelaşi timp, şi o serie de efecte colaterale problematice, precum: 1) adâncirea inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi edu­ca­ţionale şi, în consecinţă, a inegalităţilor moral arbitrare în accesul la oportunităţi economice sau 2) dezavantajarea anu­mi­tor domenii, cum ar fi cel al ştiinţelor so­cio-umane, în condiţiile în care acestea sunt subvalorizate în sistemele educaţi­o­na­le bazate pe „capitalism academic“.

A doua categorie de soluţii nu identifică sursa principală a problemei în suprare­gle­mentarea sistemului de învăţământ, ci, din contră, în subreglementarea acestuia. Soluţia propusă în acest cadru ar fi creş­terea intervenţiei guvernamentale, vizând ajustarea programelor de studii conform necesităţilor angajatorilor publici şi pri­vaţi. Această categorie de soluţii are, însă, la rândul său, o serie de probleme. În pri­mul rând, nu este clar în ce măsură apa­ra­tul guvernamental poate avea informaţii pertinente cu privire la configuraţia pieţei muncii pe termen mediu şi lung, astfel încât acesta să poată calibra oferta educa­ţională la cerinţele pieţei muncii. În al doilea rând, o intervenţie guvernamentală directă şi profundă în restructurarea pro­gramelor de studiu universitare este in­dezirabilă, deoarece ar încălca principiul autonomiei didactice şi ştiinţifice, am­plificând astfel riscul de politizare a în­văţământului superior.

Soluţiile moderate pot evita problemele ridicate anterior, preţul în acest caz fiind dat de obţinerea unor rezultate care sunt doar parţial mai bune decât cele din pre­zent. Cu toate acestea, în măsura în care considerăm oportună o astfel de abordare incrementală, astfel de soluţii merită ex­plorate. O soluţie din această categorie es­te încurajarea dezvoltării de parte­ne­ria­te între universităţi şi companiile private, în vederea creării unor programe de stu­diu (programe masterale, cursuri postu­ni­ver­si­tare etc.) finanţate parţial sau inte­gral de mediul privat, care să beneficieze de ex­per­tiza profesională a cadrelor didac­tice din universitate şi care să pregătească spe­cia­lişti în domeniile vizate de com­pa­niile in­vestitoare. Spre exemplu, un astfel de par­te­neriat este Centrul de Com­peten­ţe în Plas­turgie, înfiinţat în cadrul Uni­ver­sită­ţii Politehnica Timişoara în anul 2014, în urma unui parteneriat încheiat de Uni­ver­si­tate cu cinci companii locale şi un ONG, vizând în mod principal for­ma­rea resursei umane în domeniul produc­ţiei de mase plas­tice, o specializare esen­ţială pentru companiile din cadrul par­te­ne­riatului. O astfel de soluţie evită deza­vantajele enu­me­rate anterior, având, în schimb, avan­ta­jul de a oferi cea mai bună informaţie dis­po­nibilă universităţii în crea­rea pro­gra­mu­lui de studiu (din moment ce companiile private sunt stimulate să pro­pună dis­ci­pli­ne relevante în mod di­rect pe piaţa forţei de muncă) şi de a fi eficientă în sensul teh­nic de optimalitate Pa­reto, din mo­ment ce starea lumii în ca­re parteneriatul este dez­voltat este su­perioară stării lumii în care par­teneriatul nu este dezvoltat, pentru toţi actorii im­pli­caţi, nefiind inferioară (cel pu­ţin în mod direct) pentru nimeni.

Desigur, această soluţie este doar una par­ţială, din moment ce poate funcţiona mai degrabă în domeniile ingineriei, ştiinţelor tehnice şi naturale decât în domeniul ştiin­ţelor socio-umane, unde com­pe­ten­ţele transversale sunt mai importante pe piaţa muncii decât cele specifice. Soluţiile moderate, de acest tip sau de o altă na­tu­ră, pot fi utilizate însă cu succes în toate domeniile de studiu din învăţământul su­pe­rior, contribuind în mod incremental la îmbunătăţirea corelării ofertei educa­ţio­na­le cu cerinţele pieţei muncii, fără a genera consecinţe externe profund indezirabile din perspectiva echităţii, eficienţei sau a altor principii moral relevante.

ALEXANDRU VOLACU,

SNSPA