Pe aceeași temă
2015 este anul în care a revenit întrebarea privind dispariția muncii din cauza elanului luat de dezvoltarea automatizării și roboților, cercetării în inteligența artificială și machine learning etc. Odată cu munca nu dispar și cei care ar putea munci. Astfel, omenirea se vede în fața unui scenariu straniu: o lume de mașini cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie, în care foarte mulți oameni sunt inutili. De aici și chestionabila inferență cum că automatizarea, roboții și inteligența artificială ar pune în pericol precarul echilibru dintre capital și muncă pe care-l moștenim de la originile capitalismului, că ar deschide calea către o lume a totalei dominații tehnologice asupra omului. Dispariția muncii este văzută ca intrinsec rea, greșită. Dar de ce ar fi?
În primul rând, nu este foarte clar dacă premisa care susține că automatizarea va distruge locuri de muncă nelăsând loc unei dezvoltări viitoare, apariției altor meserii, servicii, obiecte și moduri de producție este adevărată. Istoric, odată cu prima revoluție industrială, mașinile nu au dus la o înrăutățire a condițiilor de muncă și nici la șomaj. Dimpotrivă, munca a fost îmbogățită și homo laborans a devenit din ce în ce mai mult un homo faber, îndepărtându-se de mizeria primelor fabrici și exploatarea primilor patroni. Adesea este invocată ideea lui Schumpeter, a „distrugerii creatoare“. Indeterminarea ei o face puțin utilă, atunci când ar trebui să prognozăm sau să închipuim viitorul economiei, dar are un rol euristic. Oamenii vor căuta „să se descurce“ și vor inventa căi proprii sau colective pentru a servi acestui scop al adaptării – pentru acestea, tehnologia este cel mai bun tovarăș de drum. Cei mai apți, în mod natural și istoric, să facă acest lucru sunt cei tineri. Întrebarea astfel ar trebui să fie: cine, în urma automatizării, este avantajat și cine nu?
Apoi, schimbarea naturii muncii nu este totuna cu dispariția ei, dar norma zilelor noastre este exagerarea. Dispare o anumită categorie de meserii, care presupun repetiție fără diferență și un meșteșug „minor“, abilități scăzute, activități care sunt destul de mecanice și înrobitoare, care nu conduc la afirmarea creatoare a persoanei umane. „Cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea“ (Geneza 3:19-21) este un canon primit de la creatorul suprem. Omul nu trebuie să se bucure muncind. Dar de ce nu? În România există deja o companie, UiPath, care face automatizarea software a unor procese pentru mari clienți mondiali și își are ca principiu de bază fericirea și deschiderea creativă a angajaților. Managerii știu că produsele lor vor scoate de pe piață zeci de mii de muncitori digitali din Asia, dar oferă, în schimb, posibilități de înflorire tinerilor din România.
Un raport recent al unei bănci susține că aproape jumătate dintre locurile de muncă din Marea Britanie sunt expuse dispariției din cauza automatizării. Acum doi ani, un alt studiu al Universității din Oxford susținea același lucru despre Statele Unite. Cu toate acestea, impactul automatizării și roboților este supraestimat – numai în 2014, numărul de roboți industriali vânduți pare a fi de doar peste 120.000 de bucăți, nu 230.000, cum a susținut industria în speranța că profețiile se autoîmplinesc. Cine are dreptate? Cei care văd sfârșitul iminent al muncii sau cei care încearcă să creeze o imagine mai degrabă optimistă? Apelul la date și fapte e viciat de însăși teoria care îți spune spre ce și cum să privești.
Consider că două direcții de cercetare merită avansate. Prima privește fetișul muncii grele, moștenire a distopiilor totalitare din secolul trecut. Automatizarea și roboții scot din schemă tocmai munci dezumanizante, lăsând loc și timp pentru meserii sau activități din ce în ce mai creative. Schimbarea aceasta poate fi una favorabilă pentru întreaga umanitate, cu o condiție: rolul pe care proprietatea privată – atât asupra bunurilor materiale, cât și asupra celor ideale –, înțeleasă ca instituție a cooperării umane, îl va avea în a stabili cine e îndreptățit(ă) la produsele automatizării. Dacă nu vor mai exista munci grele, repetitive, care nu cer abilități, iar foarte mulți oameni vor trece printr-o perioadă de tranziție (sau nu se vor mai putea adapta deloc noilor condiții de muncă), atunci e necesar un cadru al schimbării în care cei vulnerabili să fie protejați. Poate că e vorba despre un venit minim garantat sau despre împărțirea unor beneficii ale automatizării și celor care nu dețin mașinile sau, cum s-a avansat mai în glumă, mai în serios, un comunism automatizat de lux. Dacă niciuna dintre variante nu va fi urmată, ne putem aștepta, justificat, la o nouă mișcare Luddită care va sabota noile mașini.
CONSTANTIN VICĂ,
Centrul de Cercetare în Etică Aplicată
