Pe aceeași temă
În discursul cotidian despre educație, identificăm o serie de teme recurente: decalajul dintre competențele formate în școală și cele căutate pe piață, elevi care nu își ating potențialul maxim și elevi nefericiți, copleșiți de teme și meditații, părinți certați de către profesori că nu se implică adecvat în educația copiilor. Soluțiile vehiculate în dezbatere sunt de cele mai multe ori legate de creșterea resurselor financiare alocate sistemului formal de educație, pregătirea mai multă și mai intensă a cadrelor didactice și ajustarea curriculei.
Dar nu cumva prin aceste soluții ne uităm de fapt în direcția greșită? Nu cumva prin chiar principiile de construcție a sistemului aceste probleme sunt inerente? Sistemul formal de învățământ este bazat pe supoziția că un planificator central are o serie de superputeri: poate colecta informația completă și în timp real despre cererea de competențe a tuturor actorilor economici activi pe piață, poate înțelege toate nevoile de educație ale fiecărui elev în parte și toate valorile pe care fiecare familie vrea să le transmită copiilor săi, poate formula o singură soluție care să răspundă acestei cereri de educație în timp real și eficient, poate implementa soluția în timp real, eficient și uniform în toate școlile din toată țara.
Nu cumva ceea ce așteptăm de la sistemul formal de educație este nerealist? Mai mult, această așteptare este chiar împotriva unei valori fundamentale a societății occidentale: libertatea individuală. Pe de o parte, restrângem libertatea de a alege a beneficiarului de educație și a familiei sale la o singură formulă de producție și furnizare de educație. Iar apoi, ne întoarcem către școli și profesori și le spunem că serviciile lor, cu oricât de bună-credință și dedicare ar fi furnizate, nu sunt adecvate nevoilor noastre.
Școala analizei și dezvoltării instituționale de la Bloomington ne atrage atenția că o singură mărime nu se poate potrivi tuturor. A căuta un panaceu pentru educație, un domeniu în atât de mare măsură supus incertitudinii și schimbării, este un demers fără finalitate și generator de continue frustrări. Mai mult, este un demers dăunător care ne poate priva de descoperirea și experimentarea de diverse aranjamente instituționale de furnizare și producție a educației. Vincent și Elinor Ostrom ne vorbesc despre policentricitate și despre efectele pozitive ale competiției între circumscripții, între furnizorii și producătorii de servicii, fie aceștia publici sau privați. A judeca furnizarea de bunuri publice doar în termeni dihotomici - fie stat, fie piață - ne privează de o întreagă diversitate de soluții intermediare.
Astfel, atunci când dezbatem problemele educației în termeni de insuficientă finanțare sau pregătire a cadrelor didactice, de fapt nu ne uităm la nivelul potrivit de organizare. Trebuie să facem un pas în spate pentru a lărgi perspectiva și a revedea regimurile furnizării și producției. Cu această perspectivă, privim cu îngrijorare intervențiile multiple care restrâng numărul de furnizori la anumite categorii de organizații, restrâng și constrâng curricula, promovează standardizarea și uniformizare sau impun costuri și bariere mari la intrarea pe piață a noilor furnizori.
AURA MATEI,
Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională
