Pe aceeași temă
În 2005, peste 5 milioane de tineri cu vârsta între 15 și 29 de ani trăiau în România. Zece ani mai târziu, numărul lor a scăzut la 3,5 milioane. Peste 60% din tinerii între 25 și 29 de ani locuiesc încă cu părinții (media UE este sub 40%). Fiecare salariat din România susține financiar cel puțin un pensionar, o situație remarcabilă din toate punctele de vedere.
Nu numai că România pierde cea mai importantă resursă pe care o are (forța de muncă), dar se dovedește incapabilă să folosească ceea ce încă are. Conform Eurostat, șomajul tinerilor între 20 și 24 de ani a crescut, în special al proaspăt absolvenților de facultate. Dacă acum zece ani absolvenții de facultate aveau cele mai mari șanse de a-și găsi un loc de muncă (doar unul din zece era șomer), astăzi unul din trei absolvenți este șomer – comparativ cu 15-20% dintre cei care au doar liceu sau școală generală. Situația se îmbunătățește pentru tinerii peste 25 de ani, șomajul lor scăzând în jur de 10%.
Rata șomajului ilustrează însă doar o mică parte din ceea ce se întâmplă. Dacă ne uităm la motivele pentru care tinerii se angajează part-time, vedem că marea majoritate o fac pentru că nu au reușit să-și găsească o slujbă full-time. Dacă acum zece ani numai jumătate dintre tinerii între 25-29 ani erau în această situație, astăzi e cazul pentru aproape trei sferturi dintre ei.
Situația este, de fapt, și mai proastă. Șomajul se referă la procentul celor care nu își găsesc loc de muncă dintre cei care își caută. Însă o mare parte nici măcar nu își caută, sunt ceea ce economiștii numesc „muncitori descurajați“. Procentul recent-absolvenților de facultate care și-au găsit un loc de muncă a scăzut de la 80% acum zece ani la aproape de 35% astăzi. Pe termen mai lung, după vârsta de 25 de ani, situația lor se îmbunătățește. 20% dintre cei cu facultate nu au loc de muncă între 25-29 ani. E greu de spus în ce măsură această „îmbunătățire“ are loc, din cauză că mulți dintre ei, descurajați de situația din țară, emigrează. Ceea ce putem spune din aceste statistici este că facultățile nu le oferă studenților calificările necesare pentru a-i face atractivi pentru angajatori. Faptul că durează atât de mult până când situația lor se îmbunătățește arată că factorul principal este training-ul la locul de muncă.
Situația cea mai dificilă este însă pentru cei care nu au nici liceu. Peste 40% dintre ei nu sunt angajați nici la 29 de ani și numai unul din patru își caută un loc de muncă. Mulți dintre ei trăiesc, probabil, din agricultura de subzistență. România are deci o resursă mare de potențiali muncitori necalificați – pe care însă nu știe cum să-i folosească. Nu este de mirare că o mare parte dintre ei pleacă să lucreze în agricultură în alte țări europene.
Această situație este parțial explicată de factori imediați, precum reglementările pieței muncii sau lipsa de corelare între ceea ce se predă în școli și ceea ce este necesar pe piața muncii. O explicație mai generală include însă și alți factori indirecți.
Incapacitatea României de a utiliza imensa forță de muncă necalificată pe care o are este strâns legată de incapacitatea ei de a se urbaniza. Industrializarea forțată din timpul comunismului a fost un eșec răsunător ale cărui efecte le simțim încă, însă în ultimii 25 de ani nu a fost schimbată în mod fundamental abordarea. Și astăzi decizia de a extinde sau nu un oraș este o decizie politică legată de clasificarea terenului în intravilan și extravilan. În consecință, orașele nu sunt lăsate să crească natural, printr-un proces economic. Împiedicând orașele să crească, chiriile sunt crescute artificial, ceea ce îi afectează nu numai pe cei care încearcă să se mute de la țară la oraș, dar și firmele românești. Din calculele mele, potențialul de urbanizare rapidă este de departe cea mai mare resursă neutilizată în România, cu capacitatea de a genera o creștere economică incomparabil mai mare decât orice altă măsură. O creștere a capitalei unui județ cu 10.000 de persoane duce la o creștere a PIB-ului per capita județean de aproximativ 1%, iar în prezent există milioane de oameni care ar putea să se mute de la țară la oraș.
De asemenea, în ultimii 25 de ani, România a pus nenumărate piedici investițiilor străine, practic singura metodă rapidă de a importa tehnologie și a crește productivitatea muncii. În plus, în ciuda cheltuielilor publice masive, drumurile și calea ferată sunt încă într-o situație de neinvidiat. Creșterea economică e consecința facilitării comerțului între cât mai mulți oameni, iar costurile de transport sunt costurile de tranzacție cel mai simplu de scăzut. România nu a reușit nici măcar acest lucru relativ obișnuit.
În concluzie, situația economică a tinerilor din România oferă o lupă asupra problemelor mai generale, precum și a posibilelor soluții care ar avea cel mai mare impact.
VLAD TARKO,
Dickinson College, Departamentul de Economie