Gala sau despre democratizarea dansului

Ioana Moldovan | 08.12.2015

Pe aceeași temă

Scena este un spațiu deschis, iar dansul este un medium care îți revelează personalitatea – un proces care nu poate fi încetinit sau diminuat de felul în care dansezi.

 

Din septembrie și până în decembrie, anu­mite teatre din Paris și de lângă Paris (Nan­terres, Gennevilliers, Saint-Denis) găz­du­iesc Festivalul de Toamnă. Ajuns la a 44-a ediție (7 septembrie-31 decembrie 2015), festivalul aduce la Paris spectacole de mu­zică, teatru, cinema, dans, arte plastice și performance. Creat la propunerea fostului președinte Georges Pompidou, festivalul a avut ediția inaugurală în 1972. La acea da­tă, orașe importante din Europa (precum Berlin, Amsterdam, Veneția sau Viena) găz­duiau deja manifestări artistice de an­vergură. Acest eveniment facilitează și ve­nirea în ca­pitala franceză a celor mai im­portante spectacole de la Avignon – unul dintre cele mai cunoscute festivaluri de spectacol din lume.

 

Pentru profesioniștii a căror ac­tivitate este legată de lumea de teatru-dance-performance, prezența la Paris în aceste 116 zile este o obligație. Critici de tea­tru din întreaga lume își aleg perioade precise și vin să vadă ce au ratat în timpul anului sau vin special pentru noile creații, căci festivalul finanțează și asemenea pro­ducții. Sălile de teatru sunt pline, iar pre­sa franceză alocă spații importante prezen­tării artiștilor și noilor tendințe.

 

E imposibil să vezi totul, dar o bună se­lecție în lista de spectacole echivalează cu un ochi aruncat peste un glob magic de cristal, capabil să ghicească viitorul. Spectacolele cele mai dezbătute de presă și cele mai de succes la public (în multe cazuri biletele sunt vândute în proporție de 100%) sunt cele care obligă spectatorul la meditații pe marginea precarității li­mi­telor și permeabilității formelor scenice. Sunt spectacole care obligă la o nouă con­figurare a eternei întrebări: ce este tea­trul? Aceste spectacole nu forțează, nu exa­gerează, dar redefinesc ingredientele unui spectacol: cine poate urca pe scenă; ce poate suporta scena; ce drepturi și obligații are publicul spectator etc.

 

Dintre cele 15 spectacole văzute până la ora la care scriu aceste rânduri, doar trei sunt în întregime forme noi, spectacole inteligente, care au în spate un program ar­tistic bine structurat, o filosofie fără cusur și o execuție impecabilă. Sunt spec­tacole pe marginea cărora se pot scrie teze de doctorat, căci sunt deschizătoare de drum. Iar mai mult decât atât, sunt spec­tacole care la final îți dau o stare de bine, o bucurie imensă. Unul dintre ele este Gala lui Jérôme Bel.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-ioana-moldovan1342.jpg

Imagine din spectacolul Gala de Jérôme Bel

 

Jérôme Bel este dansator și coregraf francez, a cărui carieră în lumea artelor a început la Festivalul de la Avignon, în 1983. Spectator la 19 ani, Bel a asistat la un spectacol in­vitat - Nelken de Pina Bausch. Ex­pe­ri­en­ța l-a deturnat definitiv spre lumea dan­su­lui. Un an mai târziu a început să stu­dieze dan­sul la un centru de provincie. După o carieră de dansator activ, Bel lucrează și în ca­li­ta­te de coregraf. Este adept al „mi­ni­ma­lis­mului ludic și provocator“. Ul­ti­mele sale două spectacole au adus pe sce­nă actori ne­obișnuiți. Pentru Disabled The­a­ter (2012), a lucrat cu un grup de actori handicapați mintal, iar pentru Cour d’hon­neur (2013), a adus pe scenă un grup de 20 de spec­ta­tori care au vorbit despre sen­zația de a fi pe una dintre cele mai im­portante scene de teatru din Franța (și din lume)1. Jérôme Bel este interesat să des­chi­dă scena unor inși și corpuri a căror pre­zență este, de cele mai multe ori, inter­zi­să. Acest efort de „democratizare“ a sce­nei lovește în ca­noanele teatrului, căci oa­menii aleși de Bel să intre în scenă sunt ama­tori. Mai mult, sunt cele mai ne­o­biș­nuite alegeri cu putință. Sunt oameni în vârstă, oameni fără pregătire artistică; sunt copii obi­ș­nu­iți, precum cei care um­plu parcurile ju­cându-se cu mingea, fără vreun aparent talent; sunt femei trecute de 30-40 de ani, cu corpuri departe de ima­ginea femeii perfecte; sunt bărbați apar­­ținând mi­no­ri­tă­ților sexuale; sunt oa­meni în cărucior, imo­bilizați de traume ireversibile.

 

Spectacolul lui Jérôme Bel din acest an, o continuare a unui pro­iect început anul trecut ca sim­plu atelier de mișcare și voce la Montfermeil și Clichy-sous-Bois, a fost găzduit de Théâtre de la Ville2, care are capacitate de 1.000 de locuri şi care a reușit să vândă toate biletele la Gala lui Jé­rôme Bel. Spectacolul începe cu un mo­n­taj de 15 minute, realizat din zeci de fo­tografii din lumea întreagă. Fotografiile sunt un răspuns vizual la întrebarea: ce es­te scena? De la forma clasică a am­fi­tea­trului grec, în aer liber și la malul mării, la săli care au contribuit la nașterea ri­tua­lului scenic (precum scena Comediei Fran­ceze, îmbrăcată în catifea roșie), colajul prezintă toate tipurile posibile de scenă. Fiecare continent este reprezentat: de la scena de kabuki, cu al său pod ce tra­ver­sează publicul (numit „drumul florilor“), la scene din zone de conflict, distruse de incendii și părăsite. De la marile săli cu scene grandioase, la scene încropite din două-trei practicabile, învelite în pânză nea­gră și plasate într-un centru comercial. Filmul curge în ritm alert, fără sonor și epui­zează tema. Inclusiv scena de la Thé­âtre de la Ville figurează în colaj. Culorile predominante sunt roșu și negru. După terminarea filmului, ecranul se ridică, iar spectatorii se văd față în față cu o scenă albă, scăldată în lumină. Din partea stângă intră o femeie în vârstă, îmbrăcată ca pentru o oră de gimnastică într-un centru pentru seniori. Aduce pe scenă un suport de pagini albe; pe prima pagină scrie „ba­let“. Rând pe rând, de la stânga la dreap­ta, dansatorii intră în scenă. Se așază în mijlocul scenei și încearcă două piruete: una spre stânga și una spre dreapta. Din­tre cei 20, doar trei sunt dansatori pro­fe­sioniști. Restul sunt oameni care, din di­ver­se motive, mai mult sau mai puțin ar­tistice, au ales într-o vară să participe la un atelier de mișcare. Cel mai în vârstă participant are 70 de ani, iar cel mai tânăr 4 ani. Au participat la acel laborator de vo­ce și mișcare din cele mai diverse motive: să-și umple timpul liber, să scape de singurătate sau pur și simplu pentru a fa­ce puțină mișcare. Sunt oameni a căror pregătire artistică înseamnă cel mult că, la un moment dat în viața lor, și-ar fi dorit să știe să danseze, să poată să dan­se­ze. Muzica aleasă dă curaj dansatorilor și obligă publicul la indulgență. Din primele clipe, stângăcia și imperfecțiunea devin no­ta dominantă. În această succesiune, dan­satorii profesioniști reprezintă doar un alt fel de a exista pe scenă. Mișcările lor perfecte nu sunt etalon de măsură al eșe­cu­­lui celorlalți, ci doar o simplă variantă – un alt fel de a executa o mișcare.

 

Gala este o înșiruire de exerciții solo sau de grup, pe muzică. O sumă de corpuri diferite animă scena, iar publicul devine com­plice cu fiecare mișcare. Un ele­ment cheie este muzica: de la Johann Strauss fiul (Dunărea albastră) la Michael Jackson (Thriller) și Frank Sinatra (New York, New York), scena răsună de pre­ferințele precise ale dansatorilor. E genul de muzică care nu te lasă să stai, care îți obligă corpul la mișcare.

 

Un spectacol nu este însă numai o în­și­rui­re de momente. Chiar descrise (sau po­vestite) minut cu minut, n-am să reușesc să cuprind totul. Rețeta pare simplă: alege 20 de oameni foarte diferiți (ca vârstă, ca rasă, cu capacități motrice diferite, cu gus­turi diferite), dă-le curaj, ajută-i cu mu­zica lor preferată și lasă-le loc suficient de mișcare. Umple sala cu 1.000 de oameni și lasă timpul să curgă. Vor putea 20 de oa­meni obișnuiți să țină un public cu­nos­cător (expert chiar, căci vorbim de Paris) în sală? S-a aplaudat enorm în cele 75 de minute. S-au aplaudat alegerile muzicale – unele neobișnuite pentru imaginea pe care publicul și-o face rapid despre fiecare protagonist în parte.

 

Gala retrasează granița spectacolului, căci de­monstrează că scena este un spațiu tol­e­rant, accesibil oricui. Aici imperfecțiunea poate deveni perfecțiune; handicapul poa­te deveni grație. Scena este un spațiu des­chis, iar dansul este un medium care îți revelează personalitatea – un proces ca­re nu poate fi încetinit sau diminuat de felul în care dansezi.

 

* Ioana Moldovan este afiliată Universității Paris III - Sorbonne Nouvelle, unde studiază cu o bursă a guvernului francez.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22