De același autor
Politicienii au învățat lecția străzii, dar își vor bate cât de repede joc de ea dacă Strada nu va învăța, la rândul ei, lecția civismului și în vremuri de pace.
Pentru ca societatea să se miște cu adevărat, furioasă și determinată să pună presiune pe autorități și politicieni, constant și în forță, așa încât acestora să le fie frică zi și noapte nu doar că vor fi măturați din funcții și își vor pierde beneficiile, ci și că vor ajunge la pușcărie, ar fi nevoie de mai multe tragedii de amploarea celei de la Colectiv (doamne, ferește!). Vedem că doar astfel se trezesc spiritele și conștiințele și începe cât de cât să se mai miște ceva. Nu pentru mult timp însă; emoția românească ostenește la drum lung pentru că în spatele ei nu se află un real spirit civic. Societatea e doar reactivă, nu are capacitate de mobilizare și monitorizare, fie și pe termen mediu. De aceea, autorităților și politicienilor nu le rămâne decât să aștepte ca valul să treacă în mod natural (cu sarmaua de Crăciun), să ia niște măsuri pe moment, să mimeze preocuparea pe viitor și să pună în acțiune mașinăria de propagandă care să mute centrul de interes în altă zonă. Cred că la un scenariu de tipul acesta asistăm.
Nenorocirea de la Colectiv a declanșat revelații în lanț: 1) lipsa avizelor ISU - baruri, cluburi, școli, supermarketuri, ditamai Casa Poporului, unde viețuiește însuși Măria Sa Parlamentul, Arena Națională și multe altele asemenea; 2) bulina roșie - practic tot centrul Bucureștiului, în frunte cu Centrul Vechi sunt amenințate de prăbușire în caz de cutremur major; 3) bomba infecțiilor nosocomiale din spitale. Oamenii au descoperit revoltați ceea ce știau de mult, adesea chiar din experiență personală, toate de mai sus erau deja folclor, motiv de indignare, de comentariu la cafenea sau la serviciu. Bucureșteanul așteaptă de aproape 40 de ani cu inima cât puricele cutremurul cel mare, se roagă să-l prindă în câmp deschis, undeva la țară, și nu în centru, se roagă să nu-i fie copiii la școală sau în club. Tot românul tremură de frica spitalului, vorba ceea, „operația a reușit, dar pacientul a murit“, de regulă infectat cu microbi deveniți tot mai rezistenți din cauza antibioticelor pe care medicii le vâră în pacienți, de multe ori preventiv, tocmai pentru că sunt conștienți de ceea ce poate urma. La rândul lor, autoritățile știau și ele că centrul Bucureștiului e o bombă cu ceas, că avizele ISU sunt fie făcături date pe șpagă, fie nu există pur și simplu, știau că infecțiile intraspitalicești fac ravagii, că raportările sunt falsuri grosolane, al căror scop este să bage mizeria sub preș. Și? S-a întâmplat ceva, ați auzit până la Colectiv de vreun protest masiv, de vreo mobilizare a societății? De vreo revoltă a medicilor, de exemplu, hotărâți să dea lucrurile pe față în privința infecțiilor și să forțeze ministerul să ia măsuri? Nu. Asistăm de ani de zile la o complicitate a tăcerii, iresponsabilă, ticăloasă și, nu de puține ori, criminală din partea tuturor factorilor implicați și responsabili - societate, autorități, politicieni, comunități profesionale.
Tragedia de la Colectiv a schimbat deja destule, nu mă refer la scena politică (aici e o altă discuție), s-au luat măsuri dictate de eveniment: autoritățile s-au pus pe verificat și au închis cluburi, teatre, cinematografe, restaurante care puneau în pericol viața oamenilor. E bine, dar insuficient. În privința infecțiilor intraspitalicești, ministerul a promis o anchetă și a decis transferarea ultimelor victime în străinătate. Sunt măsuri de suprafață, obligatorii, nimic de zis, luate însă sub imperiul presiunii publice de moment, a fricii de o eventuală responsabilitate, penală chiar (părinții victimelor au de gând să facă plângeri penale), dar fără să atingă fondul problemei, putreziciunea din adânc. Nici golirea Centrului Vechi sau a tuturor spațiilor în care se strâng mai mult de 100 de oameni de pe Bulevardul Magheru și Calea Victoriei nu sunt soluții pe termen lung, oricum rămân alte mii de oameni care locuiesc în acele imobile, expuse pericolului morții la cutremur. Așa cum nici expedierea tardivă a infectaților în străinătate sau tirada falacioasă a noului ministru al Sănătății, Patriciu Achimaș-Cadariu (văd că merge în siajul lui Bănicioiu la capitolul vorbe goale) nu au altă menire decât de a edulcora nemulțumirea publică.
Guvernul Cioloș este obligat să pună ordine în aceste chestiuni, indiferent de prețul politic sau de campaniile împotriva sa, tocmai pentru că se certifică drept „tehnocrat“. Va trebui să găsească bani pentru începerea consolidărilor pe scară mare a imobilelor cu bulină roșie (ceea ce proiectul de buget nu face), să înfrângă rezistența sistemului de sănătate, cu a lui colcăială de interese și oportunisme, să dea hotărâri de guvern pentru obligarea declarării infecțiilor din spitale și bani pentru închiderea și/sau dezinsecția secțiilor infestate, să iasă din minciună, devenind transparent, dând public săptămânal socoteală pentru ceea ce face în aceste zone. Mă limitez acum la discuția despre cele reieșite din Colectiv, problemele fiind, evident, mult mai multe și, indiscutabil, la fel de grave, în educație, de exemplu.
Dar decisivă aș spune că este menținerea presiunii. Reactivarea străzii. De ce? Politicienilor le este încă frică! (Am vorbit zilele trecute cu câțiva parlamentari și erau terifiați de ideea că lumea va ieși în stradă după dezvăluirile despre infecțiile instraspitalicești; li se zbârlea părul pentru viitoarele alegeri.) Această frică trebuie menținută și asta nu se poate face decât dacă se iese în stradă, masiv, pentru a obține măsuri radicale, reforme măcar în zonele care i-au omorât pe cei de la Colectiv. Nu cred că actuala clasă politică mai răspunde la alți „stimuli“. Din păcate. Așa cum ar fi regretabil să constatăm că societatea nu răspunde decât la stimuli emoționali, adică doar în fața morții și a catastrofelor de tip Colectiv. Politicienii au învățat lecția străzii, dar își vor bate cât de repede joc de ea dacă Strada nu va învăța, la rândul ei, lecția civismului și în vremuri de pace.
