John Hulsman: În Orient, până nu rezolvi problemele politice, soluțiile militare vor eșua

Pentru francezi contează simbolurile, pen­tru că nu au putere reală. Asta faci în momentul în care ești gaullist - îți joci bi­ne cărțile, dar mâna este slabă. De câți­va ani, Franța înregistrează o creștere eco­nomică aproape de zero. Este o societate în declin, o societate ale cărei șanse de a fi o mare putere se erodează în fiecare an. Singuri, francezii nu capacitatea de a lup­ta eficient împotriva ISIS. De aceea au ne­voie de o coaliție. Dar se schimbă cumva strategia SUA, acum, că Franța este in­te­resată să lupte împotriva ISIS? Nu. Îi ajută rușii împotriva Statului Islamic? Nu, pen­tru că interesul primar este să îl mențină pe Assad la putere și să controleze lito­ra­lul Siriei. În ciuda efervescenței diplo­ma­tice din ultima vreme a lui Hollande, ni­mic semnificativ nu se întâmplă. Franța este o putere slabă.

Puțini își mai amintesc de faptul că, prin sprijinul lui T.E. Lawrence, Fai­sal, un prinț sunnit, a domnit odată peste Damasc și a avut un vis pentru o Sirie Mare. Dar la Versailles francezii au avut alte planuri. Credeți că de­ciziile luate atunci încă joacă un rol important în criza pe care o vedem astăzi în Orient?

Prin colonelul T.E. Lawrence britanicii l-au sprijinit pe Faisal, care avea o le­gi­timitate politică organică, un prinț care provenea din triburi sunnite siriene. Avea legitimitate și întregul proiect ar fi putut funcționa. Reimpunând sistemul colonial francez, au ajuns să ruineze atât Siria, cât și Irakul. Siria a fost ruinată pentru că a fost guvernată de un sistem colonial lipsit de orice legitimitate locală, trans­for­mân­du-se într-un permanent viespar dominat de revolte. Este realitatea din care s-a năs­cut și regimul Assad, atât tatăl, cât și fiul. Este păcatul originar al Orientului Mij­lociu, prin faptul că britanicii și francezii nu au lăsat un prinț sunnit să conducă într-o Sirie dominată de sunniți. Dacă am fi avut asta, am fi avut o Sirie stabilă. Este foarte probabil să fi avut și un Irak stabil. Cu o putere care s-ar fi bucurat de legi­ti­mitate organică în inima Orientului Mij­lociu, am fi putut trăi într-o lume cu to­tul diferită. Decizia înlăturării lui Faisal din Siria i-a determinat pe britanici să îi propună tronul Irakului, o țară șiită, unde nu cunoștea dialectul, nu îi știa istoria, nu era familiarizat cu structura ei tribală, transformându-se într-o marionetă a re­gimului colonial britanic. Această dublă tragedie generată de acordul Sykes-Picot este sursa dezastrului de astăzi. Iar prin faptul că ISIS a pulverizat pur și simplu granița dintre Siria și Irak demonstrează că mișcarea este profund conștientă de istorie, de injustiția creată de acordul Sykes-Picot, de faptul că reprezintă ne­dreptatea fondatoare.

E puțin probabil ca bom­bar­da­men­tele disparate să rezolve în fond o pro­ble­mă politică, resentimentele sunnite pe care ISIS le exploatează. Care e alter­nativa?

Trebuie să pornim de la constatarea că ambele state au încetat să existe. S-au dezintegrat din cauza păcatului originar despre care am discutat. Întotdeauna au fost construcții artificiale și singurul mod în care poți ține împreună un stat arti­fi­cial este prin colonizare, să rămâi pentru 100 de ani și să te menții prin forță. Cam cum au procedat romanii. Au stat 100 de ani, s-au amestecat cu elitele locale și cru­cificau pe oricine îndrăznea să se revolte. Vestul nu este pregătit să facă asta și nici nu ar trebui. Cealaltă opțiune este să ai lideri represivi locali de tipul lui Assad sau Saddam, care se mențin prin forță brută. Iar când distrugi regimurile dicta­to­riale, forțele reprimate sunt brusc eli­berate. Asta s-a întâmplat în Irak. S-a dezintegrat de-a lungul faliilor etno-re­ligioase tradiționale. Pentru a ajunge la o formă de stabilitate, primul lucru pe care trebuie să îl avem în vedere este că tre­buie să recunoaștem realitățile organice. Este inutil să bombardezi ici-colo. Este vechea înțelepciune clausewitziană: până nu rezolvi problemele politice, soluțiile militare vor eșua. Așadar, trebuie să por­nim de la realitățile politice organice. Avem trei provincii care nu mai pot sta împreună. Soluția ar putea fi o confe­de­rație laxă, bazată pe descentralizare ex­tinsă, prin care sunniții sunt reintegrați în sistemul decizional central. Până atunci, nu va exista pace. Este ultima șansă pentru Irak. De facto, aproape vor­bim de trei state separate. Și cred că tre­buie să fim pregătiți să vorbim despre o națiune kurdă. Au un guvern regional, cu un sistem capitalist, corupția este relativ scăzută, iar democrația este funcțională pentru standardele regiunii. Mai bine nu se poate. Cred că trebuie să fim foarte deschiși la ideea schimbării frontierelor. Ideea că apărăm frontiere pe care le con­siderăm sacrosancte arată o profundă ne­înțelegere a lui T.E. Lawrence și a istoriei regiunii.

Al doilea pas ține de identificarea forțelor cu care putem să lucrăm la firul ierbii îm­potriva ISIS. Modul de a învinge ISIS este prin îndiguire. Iar dacă reuşim să facem acest lucru în mod eficient, se va întâm­pla exact ceea ce s-a întâmplat cu Al Qaeda în Irak, când am avut Trezirea din Anbar, revolta triburilor sunnite îm­po­triva Al Qaeda. Capacitatea lor de guver­nare este limitată - au nevoie de ingineri, de profesori, de economiști care să stăpâ­nească inflația și să administreze eco­nomia, de judecători. Dacă adunăm toa­te aceste lucruri, în timp va rezulta un stat eșuat. Astfel că ideea este aceea de a izola Statul Islamic, de a-i limita expan­siunea până când se prăbușește pe fondul pro­priilor contradicții interne. Dar asta pre­supune să avem răbdare. Trebuie să fim pregătiți pentru o luptă care va dura între 5 și 10 ani.

Assad este una dintre principalele rațiuni pentru existența ISIS. Ru­sia construiește o umbrelă protectivă în jurul regimului, în timp ce Occi­den­tul, Turcia și statele din Golf presează la unison plecarea lui. În acest con­text, cu agende total contradictorii, care sunt șansele ca negocierile de la Viena să producă o strategie comună pentru a rezolva criza?

Interesele noastre și cele ale Rusiei nu se aliniază atât de rău în Siria. În cele din urmă, ei nu joacă o mână formidabilă, nu este un proiect expansionist, așa cum au­zim în ultima vreme. Rusia are două baze în Orientul Mijlociu și vrea să le mențină. Nu avem nevoie de bazele lor, nu ne in­teresează cine controlează Coasta de Est a Siriei. În acest context, putem transmite Moscovei că, dacă poate scăpa de Assad printr-un proces de tranziție, în ur­mă­toarele 12 luni, atunci putem ajunge la în­țelegere privind interesele lor pe Coasta de Est a Siriei. Securizarea intereselor rusești este esențială. Dar, odată rezolvată problema Assad, Rusia și Vestul pot ataca împreună ISIS.

Este modul în care a gestionat criza refugiaților începutul sfârșitului pen­tru cancelarul Merkel?

Doamna Merkel a fost cel mai popular politician din Germania în ultimii 10 ani, ceea ce este un record incredibil. Pe de altă parte, este și un politician care a re­ușit foarte puține lucruri. Pentru prima dată, însă, popularitatea sa a scăzut sub 50%. În jur de 49% dintre germani nu vor ca ea să mai candideze pentru încă un mandat. Motivul principal este acela că a decis în mod unilateral să îi primească pe refugiați, fără însă a cântări consecințele. Sigur, se poate argumenta că, având în vedere problema sa demografică, Ger­ma­nia are nevoie de imigranți, însă înainte de toate are nevoie de o politică de imi­gra­ție rațională, metodică, nu de o reacție emo­țională, care se bazează pe un slogan: We can do this! Parcă am fi la un meci de fotbal. Aceasta nu este o politică publică, este o măsură impulsivă. Locuiesc în su­dul Germaniei și este un haos de ne­des­cris. Susțin imigrația în Europa, dar nu în absența unei planificări prudente, con­tro­late. Iar modul în care Merkel a reacționat este o lovitură fatală pentru mitul com­petenței sale, pentru ideea că Ger­mania conduce în vreun fel Europa. În cele din urmă, dacă eurocriza a dezvăluit tensiuni majore între Nordul și Sudul Eu­ro­pei, atunci criza refugiaților a revelat cli­vaje profunde între Est și Vest. A expus o prăpastie puțin conștientizată până acum.

Se vorbește mult de retrasarea gra­ni­țe­lor Orientului. Iar în prim-plan vedem din nou marile puteri. Dar ceva simi­lar s-a întâmplat și după primul răz­boi mondial și iată unde am ajuns. De ce ar fi diferit acum?

Nu ar trebui să retrasăm noi granițele Ori­entului Mijlociu. Granițele sunt re­tra­sate chiar acum de către localnici, de că­tre oamenii regiunii. Nu noi, cei din afară, suntem actorii principali. Ar fi o reeditare a păcatului originar. Dar, fiind specializat în analiza riscurilor politice, nu pot să ig­nor faptul că avem trei provincii în Irak, care, în linii mari, respectă conturul tradiționalelor sandjak-uri ale Imperiului Otoman, unități politico-administrative care reflectau specificul etno-religios al fiecărui grup - sunniții, șiiții și kurzii. Irakul a fost mereu o ficțiune. Dacă îi întrebi pentru cine votează și pe ce cri­terii decid, opțiunile lor au întotdeauna un fundament covârșitor etno-religios. Așadar, locuitorii Irakului au decis pro­priile granițe. Nu este treaba Vestului să retraseze granițe. Ne-am întoarce la mo­mentul Sykes-Picot și la capcana în care a căzut Lawrence al Arabiei. Iar dacă am scăpa de ISIS și ne-am uita la Irak cum ar arăta? Ar fi o realitate cu care am putea trăi: o regiune kurdă stabilă în Nord, pro­americană și prooccidentală, un sud care în linii mari este pro-Iran, păstrând co­nexiuni puternice și cu Statele Unite, și în centru o regiune unde sunniții se auto­ad­ministrează și au legitimitate locală. Nu arată deloc rău. Cheia este să eliminăm ISIS - prin containment, prin reînarmarea triburilor sunnite. Avem nevoie de o nouă revoltă tribală organică, similară celei re­u­șite de generalul Petraeus.