Criza nepotrivită la momentul nepotrivit

Perspectiva venirii unor noi fluxuri de migranți / refugiați creează sau adâncește temeri sau nemulțumiri motivate atât economic, cât mai ales cultural.

Criza refugiaților sau migranților ne spu­ne, cred, foarte multe despre Uniunea Eu­ropeană. E cazul să abandonăm multe din­tre iluziile ultimilor ani: scepticismul este, și de această dată, un sfetnic bun.

Să începem cu o scurtă descriere a con­tex­tului în care au luat naștere aceste fluxuri. Cele care își au originea în Africa de Nord sunt, desigur, mai vechi. A venit, însă, ac­țiunea de eliminare a regimului Gaddafi, întreprinsă de o coaliție ad hoc ai cărei mem­bri s-au dovedit ulterior extrem de preocupați să nu-și asume misiunea ris­cantă de stabilizare a Libiei. În consecință, grupările islamiste s-au întărit, pro­ble­me­le umanitare au luat amploare, iar teri­to­riul acestei țări (și regiuni întinse din cele ale țărilor vecine) au devenit brăzdate de trasee ale migrației din Africa de Nord și Africa Subsahariană către Europa. Răs­pun­sul Uniunii Europene, sub forma ope­ra­țiunii Triton și, ulterior, a operațiunii mi­litare EUNAVFOR Med, a venit târziu și pa­re, deocamdată, lipsit de consistență. Ar fi multe de spus despre eșecul europenilor de a convinge sau de a presa guvernul li­bian recunoscut de ONU, în vederea com­ba­terii migrației ilegale, dar o asemenea discuție nu poate avea loc aici și, oricum, nu ar putea fi separată de cea referitoare la dezangajarea generală a Occidentului.

Desigur, cei mai mulți dintre re­fugiații care au bătut și încă mai bat la porțile Europei – în marea lor majoritate, sirieni, dar și ira­kieni, afgani etc. – vin din Turcia sau, ori­cum, au traversat anterior teritoriul turc. În buna tradiție comunitară, s-au găsit soluții de cooperare cu Turcia, s-au creat instituții, s-au deblocat fonduri. Lucrurile au mers chiar foarte repede, după stan­dar­dele UE – la mijlocul lui octombrie s-au luat deciziile politice, pentru ca la sfârșitul lui noiembrie totul să fie aranjat. Toate aces­tea, după ce în lunile anterioare s-a urmărit pasiv cum migranții debarcau, val după val, pe coastele Uniunii (și ale zonei Schengen). E important ca, în lunile și anii ce urmează, să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în relația Turcia–UE, în anul 2015. E foarte greu de înțeles cum de nu s-au făcut auzite cereri și solicitări sem­nificative îndreptate dinspre Bruxelles în­spre Ankara, în sensul blocării sau li­mi­tării fluxurilor de migranți. Turcia este, în teorie, un partener și – pentru nu­me­roasele state UE care aparțin și Alianței Nord-Atlantice – un aliat. Și este un stat care are capacitatea de a-și controla te­ri­toriul. Nu doresc să speculez aici pe mar­ginea posibilelor concluzii ale unei ase­menea analize, dar e cert că ea trebuie să ia în calcul evoluția raporturilor UE–Tur­cia din ultimii ani, dinamica regimului po­litic de la Ankara, chestiunea kurdă, in­teresele și implicarea în războaiele civile din Siria–Irak și așa mai departe. Mă mul­țumesc să observ că UE nu s-a comportat nici în acest caz ca un actor semnificativ, pentru că acești actori reușesc să-și în­chi­dă, dacă doresc, frontierele. Sau reușesc să-și convingă vecinii să nu îndrepte spre teritoriul lor fluxuri umane ce vor genera probleme grave de coerență și solidaritate.

Tabăra de refugiaţi din Suruc, Turcia, la graniţa cu Siria

Desigur, a trata UE drept un actor, în această privință, nu este o idee foarte bu­nă. Se simte, în discursul politic și aca­demic occidental, o formă de wishful thin­king inadecvată și nocivă. În chestiunile le­gate de circulația persoanelor, Uniunea este în mod esențial o arenă de cooperare între statele membre, iar mecanismele de decizie sunt interguvernamentale. Eroarea mi se pare similară celei pe care o în­tâl­nim, spre exemplu, în dosarele asociate re­lațiilor externe – spre exemplu, aspectele esențiale ale relației cu Rusia sau politica față de vecinătatea estică. Nu se poate in­sista aici asupra efectelor produse de con­juncția celor două crize (Crimeea / estul Ucrainei, respectiv migranții), dar pro­ba­bil că orice investigație asupra solidarității în interiorul UE ar trebui să le aibă în vedere pe ambele, spre a nu mai aminti și de efectele celeilalte mari provocări – cri­za zonei euro.

Am asistat în ultimele decenii la mutații semnificative în cultura politică vest-europeană. Există fac­tori sistemici ce operează de multă vreme și produc efecte sem­ni­fi­ca­tive pe teritorii vaste. Spre exemplu, son­dajele de opinie recente arată că foarte mulți europeni (cetățeni ai unor state-mem­bre NATO) nu se mai solidarizează cu un ipotetic aliat amenințat din exterior și nu mai sprijină principiul apărării colec­tive. Cred că această îndepărtare este o con­secință importantă (deși nedorită) a unui nou tip de cetățenie pe care UE îl în­curajează prin însăși natura sa. De sus în jos, dinspre elitele politice înspre diversele spații sociale, se propagă un discurs care delegitimează orice tip de acțiune în forță. În mod paradoxal, acest proces face mai dificilă însăși atingerea unor obiective cu caracter umanitar ce se situează în nucleul narațiunii despre UE ca forță a binelui, în relațiile internaționale. Și mai importantă este, însă, apariția unor noi obstacole in­ter­ne în calea utilizării puterii militare de către state, în situații de criză de tipul celei irakiene sau siriene. Spre exemplu, ultimii ani au marcat ascensiunea politică a unor actori (lideri, partide, coaliții so­cie­ta­le) care manifestă o opoziție principială, întemeiată normativ și imună la calcule de tip realist, față de utilizarea forței.

Putem vorbi, în majoritatea so­cie­tăților vest-europene, de o sub­mi­nare a barierelor care definesc co­munitatea politică națională și o separă de „ceilalți“ (care pot locui, de­sigur, pe același teritoriu). Putem vorbi și de o delegitimare a vechilor repere ale ce­tă­țeniei democratice: limbă, cultură, tra­di­ție, religie. Traseele cauzale nu pot fi abor­date în detaliu aici, dar fluxurile eco­no­mice și culturale ale globalizării sunt me­reu amintite în acest context. Din nou, un asemenea proces suscită reacții, variabile ca intensitate și mod de manifestare, de la societate la societate. Aproape pretu­tin­deni există segmente ale populației care se simt înstrăinate și, adesea, amenințate. Cum elitele politice sunt mereu acuzate de facilitare a acestui proces, contestările so­cietale sunt frecvente și iau uneori forme acute.

Cele două procese de mai înainte sunt „sis­temice“, în sensul în care sunt puse în miș­care de forțe ce operează la un nivel su­perior celui al statului-națiune, și pro­voacă efecte care – fără a fi identice în toate societățile naționale – prezintă nu­me­roase trăsături comune. Un al treilea factor sistemic important, deși operează de ceva mai puțină vreme, este legat de efec­tele crizei financiare și economice glo­bale. Ea nu a dus, în statele vest-euro­pe­ne, la revoluție socialistă, iar victoriile elec­torale ale stângii anticapitaliste au fost rare și, până acum, lipsite de consecințe. A ge­ne­rat, însă, în multe țări, coaliții de in­terese unite sub semnul dorinței de a pro­teja sta­tul social în condiții de rigoare financiară. Cum statele din zona euro și-au aban­do­nat deja multe dintre principalele instru­mente de adaptare economică, domeniile în care se menține o doză mai semni­fi­ca­tivă de autonomie sunt importante pentru guvernanți, pentru că ele vor sta la baza evaluărilor electorale. În mod evident, alo­carea de fonduri pentru întreținerea și in­tegrarea migranților – deși probabil că su­mele nu sunt foarte mari, raportat la re­sur­sele economice ale țărilor vest-euro­pene – este impopulară. Presiunea pe pia­ța muncii pe care ei ar putea să o exercite în viitor – din nou, ea nu trebuie exa­gerată – poate fi riscantă pentru partidele de guvernământ.

Să recapitulăm, pe scurt, ar­gu­men­tul. Avem o arenă, UE, în care sta­tele și societățile sunt afectate de mutații culturale ce proscriu sau în­greunează acțiunea militară, fie și în ca­li­tate de partener secund al SUA (desigur, America este ea însăși influențată de aces­te procese, precum și de experiențe pro­prii, cum ar fi aventura irakiană din 2003). Crizele în care UE nu poate juca un rol activ tind să fie trecute în plan secund, iar liderii europeni nu reușesc – sau, poate, nici măcar nu încearcă – să colaboreze cu Turcia, un partener dificil, incomod, dar im­portant. Perspectiva venirii unor noi flu­xuri de migranți / refugiați creează sau adâncește temeri sau nemulțumiri mo­ti­vate atât economic, cât mai ales cultural. Politicile naționale variază, iar în aceste situații ar trebui inventariați factorii na­țio­nali – există cel puțin șapte-opt cazuri ex­trem de interesante, iar țări precum Ger­ma­nia și Suedia își schimbă politicile, pe parcursul crizei. Desigur că negocierile din interiorul UE generează conflicte, iar lea­dership-ul german se exercită cu pre­țul destrămării unui cadru normativ și așa fragil. Țările reticente sunt puse la punct, apelul la solidaritatea europeană as­cun­zând și frustrări mai vechi. Conexiunea directă cu fenomenul terorist – atentatele comise de fundamentaliștii islamici la Pa­ris și reverberațiile lor în alte regiuni – ri­dică, însă, gradul de risc al politicilor de tip granițe deschise pentru migranții de religie musulmană. Țările Uniunii se pre­gă­tesc să refacă un cadru adecvat pentru libera sau mai puțin libera circulație a per­soanei, eventual fără nucleul dur cuprins în acordul Schengen. Uniunea Europeană se poate îndrepta spre chestiunile pre­fe­rate, în timp ce guvernele naționale caută cu înfrigurare narațiuni bune pentru vii­toa­rele alegeri, în timp ce studiază dacă noii veniți se califică sau nu pentru sta­tutul de refugiat.