Între ciocanul şi nicovala crizei imigranţilor: să fii „bun european“ sau „protectorul securităţii naţionale“?

În condiţiile dispariţiei dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Europene în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor. Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.

Dacă cei 800.000, 1.000.000 sau 1.500.000 de imigranţi musulmani din Orientul Mij­lo­­­ciu, 2.000.000 de-ar fi, să zicem, vor adu­ce sfârşitul Uniunii Europene aşa cum o şti­am, înseamnă că Proiectul „Monnet-Schuman-Adenauer-de Gasperi“ nu s-a bazat decât pe frica unui nou război fran­co-german, care trebuia evitat cu orice preţ. Dacă aşa stau lucrurile, deci dacă aceas­tă teamă ar fi (fost) singurul ar­gu­ment, atunci statele şi naţiunile europene îşi merită cu siguranţă soarta de a reveni la frag­men­tarea politică specifică cvasi­to­talităţii is­to­riei continentului, cu câteva excepţii din epocile marilor imperii premoderne.

70 de ani de pace şi integrare europeană ne pot părea mulţi sau puţini, depinde de perspectiva din care privim procesul po­li­tic. Mulţi la orizontul unei vieţi omeneşti, puţini la scara istoriei. Dacă punem la so­co­teală şi Războiul Rece (1945-1990), care a sacrificat cel puţin două generaţii de est-europeni pe altarul balanţei con­ti­nen­tale de putere negociată de anglo-ame­ri­cani cu Stalin şi Uniunea Sovietică, ră­mâ­ne şi mai puţin, ca timp şi spaţiu, din aceas­tă mare fericire politico-economică postbelică a Europei. Practic, sunt numai 25 de ani de când Europa în ansamblu şi-a regăsit unitatea.

Realist vorbind, marii beneficiari ai acestor şapte decenii de bunăstare rămân totuşi naţiunile Europei Oc­cidentale, care s-au bucurat din plin, de-a lungul a cel puţin două ge­ne­ra­ţii, de rezultatele procesului de integrare a resurselor economice şi politicilor pu­bli­ce la nivel european. Prosperitatea şi ex­tin­derea continuă a clasei mijlocii vest-eu­ro­pene a fost cheia succesului Uniunii Eu­ropene, după cum scăderea în termeni re­lativi (comparativ cu anii ’80-’90) a ni­ve­lului de viaţă al aceleiaşi clase mijlocii, în ţări dezvoltate precum Marea Britanie, Fran­ţa, Belgia, Italia, Spania etc., a dus la diminuarea drastică a suportului popular pentru Uniune, conform raportărilor Eu­ro­barometrului. Din păcate pentru noi, intrarea Estului în Club a coincis cu (dar nu a produs, aşa cum acuză ipocrit po­liticienii populişti vest-europeni) declinul procesului de lărgire şi adâncire a uni­fi­că­rii. Sunt indicii care ne fac să credem că tra­versăm, în prezent, puntea între două epoci istorice. Cea a Integrării care s-a încheiat şi cea a Dezintegrării care stă să înceapă. Dacă acest scenariu pesimist se confirmă, trecerea de la un proces po­li­tic la altul va fi lentă şi va începe abia pes­te câţiva ani să îşi facă simţite efectele în vieţile oamenilor, indiferent de soluţia ca­re se va găsi la criza imigranţilor.

Epoca Integrării, începută oficial prin De­cla­raţia Schuman din 9 mai 1950, dă sem­ne, tot mai vizibile şi mai grave în ultimii ani şi tot mai accelerate în ultimele luni, că se apropie de sfârşit. Paradigma inte­gră­rii pare că şi-a atins limitele istorice, po­li­tice şi culturale şi nu mai are suflu să îm­pingă lucrurile înainte. Dacă semnele obo­selii extinderii şi ale integrării sunt, ce-i drept, mai vechi (cel puţin de la res­pin­ge­rea surprinzătoare a Tratatului Cons­ti­tu­ţio­nal, în vara lui 2005), a vedea că, până la urmă, ordinea europeană şi acordurile esenţiale s-ar putea prăbuşi la simpla „adiere“ a unei crize provocate de venirea a câteva sute de mii de imigranţi, este de­za­măgitor şi inacceptabil pentru o Uniune cu 28 de state membre şi 500.000.000 de ce­tăţeni. O Uniune atât de sofisticată, cu atâtea succese majore, devenită practic cel mai bogat perimetru al lumii de astăzi, care aspiră la statutul de mare putere pe sce­na globală, nu se poate prăbuşi sub „povara“ câtorva sute de mii de imigranţi, decât dacă acceptăm că întregul ei edificiu a fost clădit pe vorbe goale şi pe ar­gu­men­te de carton, atunci când lucrurile mer­geau bine de la sine.

Nu e mai puţin adevărat că această criză a imigranţilor (sirieni şi nu numai) a apărut în cel mai prost moment posibil din is­to­ria Uniunii Europene. Această criză nu es­te, în opinia mea, atât de masivă, pe cât este de inoportună. Nu proporţiile fluxului de imigranţi dau gravitatea momentului, ci lipsa de pregătire a statelor membre pen­tru gestionarea situaţiei, lipsa de so­li­da­ri­ta­te între guvernele naţionale, opor­tu­nis­mul opozanţilor de pretutindeni în cău­ta­re de voturi, superficialitatea dis­cur­sului po­litic (fiecare lider vrea „să scape“ cum poate de răspundere, prezentându-se pu­bli­cului în culori „eroice“) şi, mai pre­sus de toate, starea de iritabilitate po­li­tică ge­ne­ralizată, după multiplele crize prin care a trecut Uniunea. Criza Tra­ta­tu­lui Cons­ti­tu­ţional, criza financiară glo­ba­lă, criza da­to­riilor suverane, criza Zonei Eu­ro, criza Greciei, criza atacurilor tero­riste etc., toa­te acestea au erodat insidios, dar ire­ver­si­bil temelia Ideii Europene, în cele 28 de sta­te membre. Imigranţii sirieni au um­plut doar paharul frustrărilor eu­ro­penilor.

Primul care stă să cadă este, evi­dent, Acordul Spaţiului Schengen, practic, aranjamentul de graţie al liberei circulaţii a cetăţenilor în interiorul Uniunii, o chintesenţă a ordinii europene actuale, ca şi moneda unică. La ora la care scriu aceste rânduri, sus­pen­da­rea lui sau adoptarea unei clauze care să îl facă în orice moment suspendabil este iminentă. Încă un atac terorist sau un val de supramediatizare a coloanelor parcă in­terminabile de imigranţi cu batic pe cap şi copii în braţe va da semnalul inevitabilei re­introduceri a controlului la frontiere, mo­ment pe care unii lideri din Uniune par aproape că îl pândesc. O asemenea pers­pectivă a „baricadării“ cetăţii eu­ro­pe­ne nu bucură desigur pe nimeni, dar ve­dem că în­cepe să li se pară unora o soluţie fe­za­bi­lă. Fireşte, nu este. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că Europa îşi schim­bă oricum caracteristicile socio-de­mo­gra­fice, culturale şi, în final, po­li­tice.

Imaginea gardurilor de sârmă ghimpată şi a barierelor care amintesc de ten­siu­nile de la sfârşitul anilor ’30 îm­pân­zeşte pro­gramele de ştiri ale te­le­vi­ziu­ni­lor, cres­când presiunea emoţională asu­pra opiniei publice. Preşedinţi, premieri şi lideri de par­tide sunt prinşi în vâltoarea de­cla­raţiilor simpliste, ca între ciocan şi ni­co­va­lă, alimentând percepţia eronată a unei schisme între a fi „bun european“ şi a fi „protector al securităţii na­ţio­na­le“. Ni­mic mai periculos, căci dintr-un ast­fel de clinci nu mai există ieşire ono­ra­bi­lă. Pu­ţini au rezistat acestei tentaţii sim­pli­fi­ca­toare.

Arhiepiscopul Ieronim al Greciei declară la Berlin, pe un ton grav şi ameninţător, că „Balcanii vor redeveni un butoi cu pul­bere, dacă imigranţii vor fi blocaţi în ţă­rile din regiune şi nu se vor crea condiţii pentru repatrierea lor cât mai rapidă“. Cancelarul Merkel îşi vede poziţia pe­ri­cli­tată, în propriul partid, în coaliţia de gu­vernare, dar şi în societatea germană, în care partidul eurosceptic şi naţionalist Al­ter­nativa pentru Germania (AfD) şi-a du­blat scorul electoral numai în ultimele şa­se luni. În Franţa, liderii opozanţi Nicolas Sarkozy şi Marine Le Pen se întrec în pro­puneri radicale şi eurosceptice, obligându-i pe socialiştii cu performanţe economice sla­be la guvernare (Hollande, Valls) la rea­jus­tări discursive preelectorale, în cheie au­toritară. Atmosfera politică se de­te­rio­rează şi în Olanda sau în ţările scandinave, pe fondul reacţiilor islamofobe şi xe­no­fo­be, până mai ieri străine acelor societăţi. Premierul ungar Orbán a luat-o pe cont propriu, împrejmuindu-şi ţara cu garduri metalice şi dând în judecată Uniunea Eu­ropeană pentru impunerea cotelor de re­fu­giaţi. Asociaţia germană Pegida (Pa­tri­o­ţii Europeni Împotriva Islamizării Apu­sului) face pieţe pline la meetingurile din marile oraşe, reluând scandarea de mare im­pact „Wir sind das Volk!“ (Noi suntem poporul!), strigătul biruitor de la căderea Zidului Berlinului.

Acesta este, aşadar, contextul politic de­pri­mant al unei crize majore, care ame­nin­ţă însăşi supravieţuirea Uniunii Europene, cel puţin a celei în forma liberală, des­chi­să, generoasă şi tolerantă pe care o ştiam din deceniile trecute. Şi totuşi, continui să cred că imigranţii sirieni nu sunt cauza reală, ci pretextul exploziei crizei de ne­în­credere în politicile şi instituţiile co­mu­ni­tare, criză care mocnea din anii trecuţi. Există indubitabil un flux şi un reflux al ideilor, al marilor procese politice (ca şi al celor economice), un ciclu istoric care ali­mentează şi consumă totodată continuu stări de spirit, tendinţe, pulsiuni la nivelul societăţilor. Privind doar spre epoca mo­dernă, vom vedea uşor că puţine au fost aranjamentele politice şi perioadele de echi­libru („ordini“ în sensul sistemului relaţiilor internaţionale) care au rezistat mai mult de o jumătate de secol, fără re­ajustări structurale substanţiale.

Sstăzi, ca trist paradox al atât de glo­rioasei Ere a Integrării, se pu­ne din nou în discuţie raţiunea de a fi a Uniunii Europene. Lideri, par­tide, jurnalişti şi comentatori sau pur şi simplu cetăţeni de rând chestionează motivaţiile şi vulnerabilităţile spaţiului co­mun european. Nimeni nu se mai teme în prezent, realist vorbind, de un război fran­co-german. „Anxietăţile fondatoare“ ale Uniunii Europene, de acum 70 de ani, s-au risipit. Ca o ironie a istoriei, apar acum anxietăţile rezultate din libertăţile spa­ţiu­lui comun european. Lumea s-a schimbat, spun clişeele prezentului. Europei pare că i s-a urât de atâta bine. Mai este con­ve­na­bil de acum încolo să fim împreună sau e de preferat să ne protejăm interesele na­ţio­nale pe cont propriu? Desigur, îm­pre­ju­ră­ri­le discuţiei sunt altele faţă de cele din 1945, argumentele şi contraargumentele altele, oamenii sunt alţii, iar experienţele lor personale sunt, la rândul lor, profund diferite.

Generaţiile războiului au dispărut sau sunt pe cale de a dispărea. Memoria vie a con­fla­graţiei mondiale încetează să mai fie un vec­tor activ al integrării, aşa cum, din­coa­ce de fostul Zid al Berlinului, cei născuţi după 1989 nu mai au angoasa co­mu­nis­mu­lui. Aceştia sunt practic lipsiţi de „di­men­siunea istoriei“ şi nu dispun de ins­tru­mentele culturale şi educaţionale necesare pentru a judeca realităţile altfel decât (exclusiv) prin lentilele confortului co­ti­dian sau al mizelor zilei prezente. Nu e o cri­tică, e o constatare. În locul lor, poate şi noi, cei care gândim altfel pentru că am trăit două vieţi atât de diferite, am fi eva­luat situaţia actuală, probabil, la fel. Nu intentăm nimănui procese de conştiinţă. Dar, în asemenea condiţii de dispariţie a dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Eu­ro­pe­ne în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor.

Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.