Anul economic: recorduri, euforie, aventură

A fost un an cu parfum electoral, întreţinut de o euforie a unei creşteri economice ale cărei mecanisme nu sunt nici acum înţelese de mulţi politicieni.

Se încheie un an spectaculos pentru economie, cu recorduri surprinzătoare, care sfidează memoria tranziţiei. Căderea preţurilor petrolului şi tăierea taxei pe valoarea adăugată la alimente ne-au făcut să înţelegem ce înseamnă deflaţia, adică împrejurarea că n-ai inflaţie şi preţurile scad. Este o premieră în istoria modernă a economiei româneşti, care a supravieţuit, în ultimul deceniu al mileniului trecut, unei inflaţii sălbatice, de război civil. Deflaţia a fost însă un fenomen vizibil doar în statistici, deoarece multă lume nu l-a simţit în buzunare.

Premiera deflaţiei

Sentimentul că preţurile alimentelor nu scad se datorează şi realităţii că anul agricol n-a fost prea mănos, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se explică prin scumpirea produselor din import, provocată de deprecierea leului. Cu toate astea, indicele preţurilor s-a zbenguit într-un teritoriu negativ, pe care literatura economică îl numeşte deflaţie, definiţie pentru care banca centrală simte o repulsie. Scăderea preţurilor provocată de scăderi de taxe este un fenomen temporar, punctual şi, ca atare, definiţia clasică a termenului nu este aplicabilă puseelor de ieftiniri de la noi, a lămurit Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal.

Dar ne-am distrat în 2015 sau ne-am resuscitat interesul pentru cultură, cel puţin aşa arată cifrele produsului intern al primelor nouă luni ale anului, singurele pe care le avem, deocamdată, la dispoziţie. „Comerțul și serviciile au furnizat de fapt cea mai mare contribuție pozitivă la formarea PIB din ultimele unsprezece trimestre. În structură, elementele cu dinamica anuală cea mai ridicată au avut-o activitățile «culturale și recreative», cele «profesionale, științifice și tehnice», precum și «activitățile de servicii administrative și suport»“, notează Radu Crăciun, economistul şef al Băncii Comerciale Române (BNR).

Exporturile au continuat să fie motorul creşterii economiei şi în 2015, susţinute de un apetit mare de consum al ţărilor din zona euro, principalii noştrii parteneri de comerţ exterior, de o monedă naţională uşor subevaluată şi de salariile încă relativ competitive, deşi mici.

Iluzia şomajului mic

În 2015 creşterea economiei a depăşit aşteptările, dar s-a bizuit în mare parte doar pe consumul privat, oarecum stimulat de scăderea TVA la alimente şi de majorările succesive de salarii. Este un model de creştere care va fi replicat şi în 2016, datorită unei mai ample relaxări fiscale, acompaniată de noi măriri de salarii. Dar, atenţie, în lipsa unei creşteri a investiţiilor şi, mai ales, cu spectrul majorării salariilor peste posibilitatea multor afaceri de a le susţine, ne aflăm în faţa pericolului unei amplificări a şomajului. Deşi cifrele şomajului nostru arată bine, suntem printre statele aparent lipsite de probleme, în realitate, situaţia pieţei muncii este dramatică. Avem cel mai jos nivel de ocupare a forţei de muncă active din Uniunea Europenă, practic doar jumătate este inclusă în statistici. Cum perioada în care se acordă ajutoare de şomaj este şi ea mai redusă decât în alte state europene, cu vocaţie socială, oferim imaginea unui şomaj redus, când, în realitate, muncesc aproape tot atâţia oameni câţi primesc pensii, ceea ce creează un dezechilibru imens pentru viitor. Dar şomajul mic nu este singura iluzie statistică pe care o oferim ca economie.

Investiţiile la cote de alarmă

Producţia industrială încetineşte, iar investiţiile îşi menţin declinul, ceea ce ar trebui să îngrijoreze în perspectiva viitorului. Construcţiile îşi continuă reculul, iar năstruşnica propunere legislativă de a returna în natură creditele garantate cu ipoteci pe case sau terenuri pune sub semnul întrebării vigoarea domeniului. Aşa numita lege a „dării în plată“, nume bizar, a speriat deja investitorii, nu doar lumea financiară. Chiar dacă această lege va fi serios corectată, aşa încât să aibă un rol social, nu un scop speculativ, amintirea ei va bântui o vreme minţile investitorilor. Păi, cum să finanţezi, să rişti banii investitorilor, într-o ţară dispusă oricând să ia banii şi să-ţi lase proprietatea cu care a girat? Alcătuitorii legilor nu înţeleg economia de piaţă atunci când dau edicte atât de aventuroase. Nu pricep că băncile nu sunt proprietatea familiei Medici, ca în epoca Renaşterii, ci sunt instituţii listate la burse, cu milioane de acţionari, care cer socoteală pentru banii lor şi mai cer dividende, deci profit. Când dai o lovitură brutală unor bănci, în spatele lor, la lectura ştirii despre pierderea suferită, se enervează zeci de milioane de europeni.

Anul vrajbei pentru BNR

A fost deci anul vrajbei între BNR şi guvernanţi, de fapt între o bancă centrală uluită de lejeritatea cu care se calcă pedala pomenilor electorale şi lumea politică.

România este şi acum gestionată potrivit unui scenariu al aventurii economice, în care scad temeinic taxele pe consum şi cresc puternic salariile în spaţiul public. Tot exerciţiul relaxării fiscale şi al bunăstării se face pe deficit, deci pe credit, în absenţa investiţiilor. Atenţie, Grecia a avut câteva episoade, în ultimele decenii, de creşteri consistente de salarii şi de pensii, inclusiv de pensii suplimentare, deşi rula pe deficit. S-a împrumutat, dar la costuri mari. A reuşit totuşi să intre în zona euro, măsluind statisticile, şi a păcălit lumea o vreme. Dar veniturile mari neacoperite de încasările din taxe n-au făcut altceva decât să amplifice datoria publică. În 1990, datoria Greciei era de 31,2% din PIB, iar cinci ani mai târziu zburdase la 87% din PIB. În cinci ani, majorările de salarii şi de pensii, plătite din împrumuturi, au umflat datoria ţării. Acesta este pericolul real al unei greşeli de dozare a relaxării fiscale şi a creşterilor de salarii şi de pensii, care sfidează încasările mici. De la o datorie de 40% din PIB, cât este a noastră, în cazul unor crize, nu neapărat interne, o ţară cu un rating suveran la limita de jos a recomandării pentru investiţii este în pericol de a plăti mai scump împrumuturile. Iar o creştere a costurilor împrumuturilor statului apasă, nu-i aşa, pe nivelul datoriei şi provoacă intrarea într-un cerc vicios din care nu mai ieşi uşor, mai ales că ai o monedă zburdalnic aşezată pe o economie fragilă. Aleşii nu înţeleg asta atunci când dau, cu largheţe, pensii speciale acolo unde nu sunt cazuri sociale.

Desigur că taxele pe consum erau prea mari, deoarece nu au fost tăiate gradual, întrucât nu ne lăsa FMI, neconvins de soliditatea performanţelor noastre bugetare. Aşa s-a ajuns ca transportatorii internaţionali să alimenteze în ţările vecine, care importă, culmea, petrolul, evitând pompele scumpe româneşti. Totuşi, creşterea salariilor putea fi acompaniată de o scădere a fiscalităţii pe muncă, deoarece acolo este cheia şomajului şi chiar a investiţiilor.

Revenind la creşterea economei, nu putem să nu observăm că am cules roadele trecutului, nu ale prezentului. Investiţiile publice s-au comprimat, constant, în ultimii doi ani de guvernare Ponta şi am văzut o performanţă uluitoare, cum o ţară afişează creştere a economiei cu investiţii blocate. Deci se poate, ar spune Ionuţ Dumitru. Însă trebuie să observăm că nu putem atribui această creştere a economiei strict unui consum vioi, ci şi unui efect al investiţiilor străine consistente care s-au făcut în România în anii anteriori, ceea ce a impulsionat exporturile.

Prudenţă? Aş, DNA!

Şi mai trebuie observat că toată atmosfera de relativă euforie s-a bizuit pe un exerciţiu de prudenţă fiscală datorat, din păcate, în mare măsură activităţii procurorilor de la DNA, care au veştejit apetitul firmelor de casă pentru contracte cu statul, mai cu seamă la nivelul primăriilor. Am avut deci un excedent bugetar exemplar, datorat scăderii investiţiilor statului. Odată cu scăderea investiţiilor publice, am pierdut şi banii europeni, pe care nu i-am putut încasa fie din lipsă de profesionalism, fie din incapacitatea de a cofinanţa proiecte.

A fost deci un an cu parfum electoral, întreţinut de o euforie a unei creşteri economice ale cărei mecanisme nu sunt nici acum înţelese de mulţi politicieni.