Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Gastrosofia sinelui
Catalin Bogdan - - - -
2016-01-05
Cultura
0

AGAMEMNON ·  Un spectacol de de Rodrigo García · Traducerea: Luminița Voina-Răuț · Regia: Andrei Măjeri · Cu: Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Sânziana Tarţa · Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, 2015.

 

Ateolog sedus de senzorialitate, Michel On­fray i-a consacrat o critică a rațiunii die­tetice. Alexander Schmemann, liturgist po­lemic, a pus-o la temelia înțelepciunii eu­haristice. Distopist plin de angoase, Eugène Ionesco a identificat-o drept redută vulnerabilă în fața asaltului totalitar. Karen Blixen, la­o­laltă cu misterioasa Ba­bette, a văzut-o drept privilegiată destinație a harului. Foa­mea este, indiscutabil, o constantă biologică, dar și un motor al civilizației. Ne hrănim cot la cot cu ce­le­lal­te ființe vii, însă arhitectura noastră exis­tențială, în care o integrăm, e specifică. Dar chiar și așa, marca ei e într-atât de sem­nificativă încât o folosim ușor drept metaforă a oricărei aspirații umane: sun­tem înfometați de bunuri, dar și de valori nemateriale. Predica evanghelică a aso­ciat-o, parcă pentru a-i face în ciudă lui Platon, cu însăși dreptatea. Oricare ne-ar fi, însă, reveriile gastrosofice, înainte de orice suntem consumatori – un termen cu un destin contradictoriu. Într-un anumit sens, consumul e privit drept fundamental dezirabil: curbele sale ascendente sunt ex­presia bunăstării, iar, în cazul celui cul­tural, chiar a excelenței. În același timp însă, nuanța peiorativă devine prea ușor des­calificantă. A consuma înseamnă și a distruge, a goli de substanță, a epuiza, a de­grada. Dacă foamea e o năzuință, fie și tul­bure, consumul pare, într-o astfel de perspectivă, mai degrabă o ratare, dacă nu o deturnare. Existențialiștii, ca și mai vechii spiritualiști, au partea lor de vină în această campanie de defăimare: rigorile autenticității ori ale botezului impun o opțiune tranșantă între a fi și a avea – Ga­briel Marcel, proaspăt convertit la catoli­cism, a făcut din această disjuncție o pre­dilectă temă de meditație cotidiană. S-a calchiat chiar și un termen pe măsură: con­sumism – intrat rapid în topul păca­te­lor capitale ale contemporaneității. Con­sumăm prea mult, consumăm ce nu me­rită, consumăm deturnați de la (pretins) adevăratele noatre meniri.

 

Este și premiza piesei lui Rodrigo García, Agamemnon – noua epo­pee a înlocuit asediul Troiei cu vizita la supermarket, iar mânia războinicului cu frustrările ca­pu­lui de familie preocupat de aprovizionarea domestică. Capitalismul târziu, cu su­pra­dozele lui de consum, are noile sale mi­to­logii: casca tip perfuzie pentru sorbit ră­coritoare, pelerina de plastic transparent, banda de alergat ori baxul de PET-uri. E ins­pirată opțiunea tânărului regizor Adrian Măjeri de a nu umple cărucioarele cu cumpărături – în fond, nu bunurile sunt problematice, ci dorințele noastre ver­satile. Dorințe mereu confruntate cu încurcata dialectică a măsurii și excesului. Acesta din urmă a stârnit adeziuni și ad­versități deopotrivă de pătimașe.

 

A ajuns ușor pe diverse liste negre: mai întâi, pe cele ale multelor școli filosofice grecești – cu excepția cinicilor, care au pre­ferat scandalul –, apoi pe cele ale teo­logilor creștini, iar ulterior pe cele ale suc­cesivelor generații de moraliști laici. L-au reconsiderat în schimb unii mistici, pre­cum și – în mod demonstrativ – avan­gar­diștii ori – ca strategie politică – revo­lu­țio­narii. Lipsa de măsură e o carență de ori­entare, o rătăcire imputabilă, o abatere de­rutantă, un naufragiu moral? Sau e doar me­diocritate drapată drept virtute? Pentru unii, su­pre­ma înțelepciune, iar pen­tru alții, revanșa vlăgui­ți­lor. Dar nu doar un post­creș­tin ca Nietzsche a visat să scape de opresiunea sen­timentelor meschine – Flo­renski, teologul mul­ti­va­lent, a reevaluat chiar ge­lozia, calomniată pe ne­drept, în ochii săi, de gân­ditori în criză de ardoare. În același timp, excesul alimentar, demonizat de asceți drept rădăcină a tuturor cedărilor, părea con­trazis, în interiorul aceleiași tradiții, de retorica banchetului eshatologic. Dacă abun­dența – în piesă: trenulețul impro­vizat de cărucioare pentru cumpărături – a înlocuit, de nu mult timp, foamea (adeseori) endemică, raportul cu hrana nu e mai puțin problematic. Deși mulți oa­meni își permit astăzi ceea ce predecesorii lor nu-și puteau nicicum închipui – pre­cum carne la discreție –, alte imperative ideologice ne taie pofta (prea mare) de mâncare – o dietă poate fi mai draconică de­cât un post. Decisiv nu e însă cât mân­căm și nici chiar ce mâncăm – în eco­nomia ideatică a piesei, tema artificio­zi­tății e, totuși, semnificativă –, ci cum in­tegrăm alimentația în dinamica perso­na­lității, dar și în etica propriei civilizații. Altfel spus, contează ce preparăm pe baza ingredientelor. Avem, de fapt, de-a face cu un derutant trompe l`oeil: uităm, fu­rați de oferta de fast-food, că ceea ce cum­părăm trebuie gătit. Și că antropologia hranei are drept ultim criteriu moral arta gastronomului. Suntem bucătarii pro­prii­lor noastre vieți – când ajungem să le tra­tăm ca pe niște grăbite îmbucături de se­mi­preparate nepretențios încropite, re­zultatele sunt pe măsură. Dacă privim ast­fel, consumismul e o țintă parțial falsă, care riscă să ne pună, fără să ne dăm prea bine seama, pe cărări greșite – cu atât mai mult, cu cât resentimentul visceral al de­tractorilor săi ar fi trebuit oricum să ne pună pe gânduri.

 

Condamnabil ar fi, prin urmare, că petrecem un timp prea an­ga­jant la shopping. În acest punct, Guy Debord avea dreptate: ceea ce contează e înscenarea con­sumului. Vizita la mall e acum principalul nostru performance extraprofesional. Mo­tivația consumului e secundară, în raport cu aventura unei asemenea explorări a noului iarmaroc. Să nu ne grăbim însă să deplângem o asemenea tendință: de ce și-ar alege eshatologia drept model liturghia, și nu bâlciul? Să privim, fără prejudecăți, și virtuțile celui din urmă – cum a făcut Bruegel cu imaginarul, doar pe jumătate satiric, al huzurului –, dar și con­tro­versatele implicații etice ale celei dintâi – un ritual forjat, de altfel, derutant de con­junctural, cum ne reamintesc liturgiștii avizați. Să îndrăznim o comparație între cele două modele festive, contradictorii ca mize: deplasarea e o liberă hoinăreală / pa­sivitatea este extremă, ordonată de un imperativ discriminant; fiecare își alege dis­tracția pe gustul său / deliciile spiri­tua­le sunt, în general, fără alternative; ofer­tele sunt multiple și pot fi testate succesiv / cele permise și cele interzise sunt deja co­di­ficate; atmosfera este relaxată, iar sa­tis­facțiile generează un surplus de bu­nă­vo­ință – presiunea partizană a credinței în­tre­ține deseori o ostilitate greu gestio­na­bilă.

 

Dacă însă burțile sunt mai pline, iar gus­tul pentru spectacol mai legitim, de unde atâta violență mocnită în căminele noas­tre? Meritul indiscutabil al regizorului An­drei Măjeri e de a fi mutat accentul de pe text – nu foarte pretențios – pe o eloc­ventă gestualitate scenică. O gestualitate pe măsura noii noastre retorici corporale, rezultat al unui intens consum mediatic: hip-hop, dance-pop, arte marțiale, wes­tern, fitness, tango. Cu alte cuvinte, con­su­mismul a invadat și registrul mișcărilor noastre.

 

Un bun a fost, mai mereu, rareori produs de chiar consumatorul său – în răspăr cu elegia închinată, într-un pasaj al piesei, mân­tuitoarei autarhii home-made. A-l integra propriului univers e un gest intim de civilizație, fiindcă bunurile și per­soa­nele sunt împreună integrate într-o fină țesătură dialectică. Raporturile lor pot să evolueze în decursul timpului și chiar să ajungă de nerecunoscut – Baudrillard vor­bea, de pildă, de achizițiile din epoca cre­ditului, uneori greu de utilizat. Dacă însă jargonul autenticității e impropriu când reflectăm asupra semnificației bunurilor – deși, pe de altă parte, tocmai teoriei cri­tice îi datorează consumismul, cu pre­că­de­re, proasta sa reputație (de perfidă mis­ti­fi­care) –, poate părea util când vine vorba de mimetica gestuală – alt resort decisiv al civilizației. Un asemenea determinant me­canism psihic nu-și merită, de altfel, cri­ticile prea grăbite, fiindcă, la urma ur­mei, hrănește decisiv ritualurile noastre, religioase ori seculare. Noua dinamică a gestualității a adus cu sine o inedită iluzie a autenticității: pare mai la îndemână ca oricând să ne asumăm roluri, ca și cum le-am găsi pe un raft de supermarket, ga­ta confecționate. Modelele de com­por­ta­ment sunt însă doar unul dintre elemen­tele pedagogiei sinelui, cu atât mai mult, cu cât asimilarea lor e un proces mult mai pretențios decât am fi tentați să credem. Ast­fel amăgiți, coregrafia existențială me­nită propriei eliberări riscă să devină mai degrabă vehicul al constrângerii. Trenin­gul din piesă, cumpărat pentru fiu, ne­po­trivit de mare, ajunge pretext pentru o co­rectare prin îndopare – menită să crească trupul precum volumul unui clovn înfoiat. Deja nu haina trebuie să se potrivească omului, ci omul e adaptat la haină. Am uitat să mergem la croitor – luăm aproape totul de-a gata, ignorând subtila fiziologie a personalității.

 

Teatrul modern a explorat diverse registre ale violenței: cea psi­ho­logică – Strindberg ori Ibsen –, cea existențială – cruzimea lui Artaud –, cea a subversiunii lim­bajului – Ionesco ori predecesorul său, Ca­ragiale (explicitat veridic, în acest sens, de Pintilie). Andrei Măjeri mută accentul pe stilistica gestuală, dospită mimetic: per­sonajele sale sunt ritmate de clișee me­diatice. Raportul dintre consumism și vio­lență – subtitlul textului ne obligă să nu-l ignorăm: M-am întors de la supermarket și i-am tras o bătaie fiului meu – rămâne echivoc, fiindcă descărcările ultracon­su­matorului – printre alte obiecte sceno­gra­fice se află și un closet, debușeu pentru ex­creții pe măsura crescutei ingurgitări – ar putea fi simptomul unei tulburi insa­tis­fac­ții, ca un abces care în cele din urmă ples­nește. Dar poate, de fapt, nu e vorba atât de o nărăvașă defulare, cât de o specifică vulnerabilitate. Prinși în jocul auto­su­fi­cient al unui eliberator performance, dezinteresați de mizele inconfortabile ale semnificării – consumăm gestualitate fără a o integra într-o mai complexă dinamică etică –, ne lăsăm pradă, cu garda jos, in­truziunii imprevizibile a unei violențe pa­ra­zitare. Rezultat al unui proces de rei­ficare, aceasta nu mai e doar o experiență, ci și un bun de consum cu statut ambiguu – Susan Sontag a analizat, în acest sens, mi­zele fotografiei de război. Actori ai vio­lenței, devenim uneori, în același timp, con­sumatorii ei. Un asemenea dublu rol complică, însă, și mai mult situația, astfel încât strategiile noastre etice riscă să de­vină îngrijorător de ineficiente.

TAGS : Catalin Bogdan AGAMEMNON Rodrigo García Luminița Voina-Răuț Andrei Măjeri Teatrul Naţional din Cluj-Napoca
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2875
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.