Un Churchill al literelor românești: Nicolae Steinhardt

A iubit curajul și a exaltat boieria. Întreaga sa viață a fost un omagiu adus aristocrației spiritului. Martor la toate ororile secolului XX, monahul de la Rohia și-a păstrat nealterată, decenii la rând, prospețimea intelectuală și tinerețea sufletească. Îl recitesc în fiecare an și, de fiecare dată, îi descopăr relevanța senină sau trista actualitate.

Reîntoarcerea la Nicolae Steinhardt mi se pa­re obligatorie într-un context politic mar­cat de-o dublă capcană: fie idolatrizăm Statul birocratic de la Bruxelles și deciziile manageriale luate de niște comisari niciodată aleși de un popor suveran, fie alu­necăm într-o retorică pă­șu­nistă, prin care ne de­cla­răm simultan ex­cep­țio­na­lis­mul daco-getic și imaculata obârșie romană. S-ar zice că lui Burebista i-a lipsit doar un Bucifal pentru a fa­ce din Dunărea albastră un Nil egiptean și din micuța noastră Sulina o ditamai Alexandria...

România are nevoie astăzi de repere au­ten­tice pentru un conservatorism luminat. Atri­butul cultural asumat odinioară de Ti­tu Maiorescu sau P.P. Carp a fost confiscat de oligarhii tranziţiei — de către toți na­țional-securiștii nepocăiți, posesorii ba­nu­lui nemuncit și ocrotitorii imposturii aca­demice din ultimul sfert de veac. La cea­lal­tă extremă, vom descoperi protocronismul liric, naționalismul pășunist și an­ti­se­mi­tis­mul rezidual al celor care cred, pur și sim­plu, că românii aparțin unui Hinterland mitic și reprezintă Alpha și Omega istoriei universale. Ambele forme de impostură nu-și asumă firescul așezării omului între is­torie și veșnicie.

Nicăieri în opera lui Nicolae Stein­hardt nu veți găsi aceste pa­tologii. El a trăit fertil ten­siunea dureroasă și bi­ne­cu­vân­tată a intervalului — mișcarea de pendul între natură și har, între vizibil și invizibil, între politic și teologic, între cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu.

De-a lungul întregii sale cariere literare, autorul Jurnalului fericirii a apărat nu doar o pietate privată, ci o ordine legală și constituțională. În absența unor piloni ju­ridici, civilizația occidentală nu le-ar fi re­dat niciodată ardelenilor libertatea, după cum românii exilați peste Ocean n-ar fi des­coperit prosperitatea.

Viața părintelui Nicolae Steinhardt ne ara­tă cum anume poate fi trăit autenticul con­servatorism: nu ca un set de convingeri abstracte, nici ca ideologie reactivă la ex­cesele modernității, ci mai degrabă ca stil de viață așezat în normalitate. Naturalețea și dezinvoltura sunt marca inconfundabilă a personalității lui Steinhardt. Discursul său e robust prin asimilarea lecțiilor tre­cutului, inteligent prin adecvarea la pre­zent și profetic datorită raportării lucide la viitor.

Întrebat spre finele anilor 1980 cum vede ori­zontul începutului de mileniu III, Stein­hardt s-a exprimat astfel:

„Groaznic. Ca triumful haimanalelor, hai­damacilor, teroriștilor, fanatismului fun­da­mentalist. Țările occidentale de­ve­nite ori pe cale de a deveni vasalele sta­telor din Orientul Apro­pi­at. O anarhie feudală ba­zată pe violență, bru­ta­li­tate, ne­ru­șinare și în­ro­birea po­poa­relor ci­vi­li­za­te, bolnave de angelism și lașitate. Un coș­mar de pe acum în curs de în­făp­tui­re.

Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două cla­se: a purtătorilor de re­vol­ver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oa­meni liberi (în sens feudal) ceilalți vor de­veni iobagi. Curajul și arma vor fi cri­te­riile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă“^*.

Ce este angelismul? Iluzia păstrării binelui în absența luptei. Cum se produce în­ro­bi­rea? Prin confundarea toleranței cu in­di­ferența.

Ceea vrea să conserve Nicolae Steinhardt es­te reflexul protejării propriei incinte, grija pentru patrimoniul moștenit, cu­ră­țenia din bătătura casei, gardul drept la cimitirul strămoșilor, rama din poza fa­miliei lărgite — pe scurt, demnitatea tra­diției și ecoul posterității.

Pentru un teolog familiarizat cu literatura patristică și dreptul constituțional, li­ber­ta­tea apare drept vocație ultimă a omului.

A împiedica tirania politică rămâne un im­pe­rativ la fel de important ca afirmarea li­ber­tății spirituale a persoanei. De ce? Pen­tru că Dumnezeu însuși este liber de orice condiționare exterioară. Nimic nu e ne­ce­sar: nici creația universului, nici facerea lui Adam, nici alegerea lui Israel, nici în­truparea lui Mesia. Totul este dar pur, ne­meritat și neprevăzut. Iubirea nu-i pentru Dumnezeu o corvoadă, un „musai“ îm­po­vă­rător. Libertatea e atributul suprem al exis­tenței. De ce atunci, se întreabă Ni­co­lae Steinhardt, nu vedem în libertatea po­li­tică (opusă tiraniei), în libertatea cu­vân­tului (opusă bâtei) și în libertatea eco­no­mi­că (opusă monopolului) cea mai mare binecuvântare a civilizației noastre?

Moise și-a dorit dezlegarea poporului evreu de lanțurile sclaviei egiptene, așa cum Pavel din Tarsus a conferit o di­men­siune universală elecțiunii divine. Pă­rin­te­le Steinhardt apără, deci, o civilizație cons­truită pe relația de încredere între om și Dumnezeu — între Cuvântul revelat și po­porul ales. Din această perspectivă teo­lo­gico-politică, adevărul experienței umane nu se confundă cu sinceritatea.

Descoperirea unei formule de echi­libru spiritual cere timp. Pentru a închega o comunitate trebuie să te adresezi inimii și minții, deopotrivă. Dacă n-ar fi trecut prin cruzimea războaielor reli­gi­oase între epoca Reformei și începuturile Iluminismului, este puțin probabil ca Eu­ropa să fi descoperit principiul neu­tra­li­tă­ții metafizice a statului liberal în raport cu cetățeanul modern. Inteligența părinților fondatori ai Constituției americane s-ar fi exprimat cu întârziere, după anul 1787, iar lumea occidentală ar fi sărăcit sub ra­port material și intelectual.

Părintele Nicolae Steinhardt a pledat, așa­dar, nu doar pentru virtuțile morale ale Ortodoxiei, ci și pentru susținerea politică a ideii de guvern reprezentativ, ferit de abuzuri în virtutea principiului separației pu­terilor în stat. A făcut-o știind că Iisus a fost primul care a separat Împărăția Ce­zarului de Împărăția Cerurilor. A pledat pen­tru principiul separației între public și privat, știind că revelația iudeo-creștină nu se exprimă teocratic, dar și că statul laic există pentru a proteja opțiunea per­so­na­lă a fiecărui individ. Steinhardt ne rea­minteşte apoi un alt adevăr fundamental: iluzia infailibilităţii se tratează prin gândul la moarte și recursul la umilinţă.

Retorica vie a textelor sale n-a ocolit in­tran­sigenţa unor verdicte aspre la adresa tu­turor relativiștilor care au negat su­pe­rio­ritatea și prestigiul acestei civilizații po­li­tice. Pentru Steinhardt, revendicarea drep­turilor individuale nu cauționează fa­vo­ri­tismul, obrăznicia sau tupeul, după cum pru­dența — o calitate morală atât de dra­gă unui Russell Kirk — nu înseamnă ni­ciodată șovăială. Impetuos sau incon­for­tabil, prin temperament sau educaţie, un con­servator rămâne pretutindeni în­da­to­rat regulii politeţei.

Idealul conservatorului occidental este ci­vi­litatea.

Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. De­şi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fun­da­mental dialogic, gata să accepte plu­ra­li­tatea de opinii pe teritoriul raționalității. Acolo unde revoluționarii stângii denunță și calomniază, conservatorii recuperează ori­ce insulă de lumină și generozitate din cul­tura aproapelui său. Capabil de indig­na­re, conservatorul nu se lasă mutilat de ură.

Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iu­bea­s­că şi să ierte. Deşi citeşte atent mersul is­to­riei, conservatorul nu decriptează, pre­matur, comploturi universale. Acolo unde marxiştii practică deconstrucția și her­me­neutica suspiciunii, conservatorul Stein­hardt se lansează, gratuit, într-un exer­ci­ţiu de admiraţie. A respins aberaţia uni­for­mizărilor colectiviste, dar și excesele in­di­vidualismului. În sfârșit, el s-a ferit de is­pita oportunismului clientelar — o ten­ta­ție irezistibilă pentru alți scriitori ai epo­cii. Cărțile părintelui Nicolae au apărut în­tr-o cadenţă intimă cu ritmul nevăzut al desăvârşirii sale interioare. Cel mai im­por­tant volum al operei sale a așteptat că­de­rea comunismului pentru a vedea lumina tiparului.

Creștinismul părintelui Steinhardt a îmbrățișat cu patos și fervoare toate particularitățile Ortodoxiei răsăritene, dar n-a întrerupt dia­logul cu arhipelagul vast al unei culturi logocentrice, situată la intersecția dintre bine, adevăr și frumos. Ființă li­tur­gică și fire colocvială, Nicolae de la Rohia a fost un pontifex maximus al culturii ro­mânești — acel ziditor de punți între lumi necunoscute. Patriotismul lui Steinhardt face loc pentru Mitică și alte personaje din lumea lui Caragiale, dar și pentru viziunea tragică și voievodală a lui Eminescu. De­mofil, el s-a ferit de populism. Citindu-i însemnările inspirate de Chesterton, vom des­coperi autoironia, dimensiunea tera­peu­tică a umorului şi farmecul stoic al bu­nei dispoziţii.

Dacă Ioan Alexandru a pornit pe drumul că­tre Nicula, Steinhardt a ales pridvorul unei bisericuțe maramureșene. În fața altarului, el și-a vindecat rănile sufletești și ignoranţa metafizică. În labirintul bi­bliotecii, el și-a ascuțit precizia judecății.

Ce-a rezultat? O operă născută din jertfă, geniu și gratuitate. Un om chemat la mă­reția unui destin. //

Notă

* Nicolae Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Ed. Polirom, 2015 (întrebarea §191). Cititorul român va descoperi multe nuanțe ale gândirii lui Nicolae Steinhardt într-o monografie grijuliu redactată de profesorul George Ardeleanu. Îndatorat cercetării de arhivă, autorul cărții relevă unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri europene șlefuită de idealul libertății.