Călător privilegiat în SUA şi URSS

George Macovescu face parte din categoria călătorilor care erau convinşi de măreţia şi superioritatea raiului sovietic încă dinainte de a pune piciorul în URSS.

George Macovescu a fost un (alt) răsfăţat al regimului totalitar comunist din România, unul dintre micii „boieri roşii“ care a reu­şit să supravieţuiască schimbărilor politice şi chiar să prospere. Ascensiunea lui a fost spectaculoasă, chiar dacă formaţia sa era destul de diferită faţă de a altor comunişti (absolvent al Facultăţii de Drept în 1939, colaborator al ziarelor de stânga Adevărul şi Dimineaţa). Macovescu era membru al PCdR încă din 1936, din perioada ile­ga­li­tăţii, atât de mitică şi mitizată de către co­munişti după 1945. De fapt, comuniştii, atâ­ţia câţi erau, câteva sute, nu au ame­ninţat deloc, cu adevărat, stabilitatea re­gi­mului politic interbelic, iar suferinţa lor din închisori a fost minimă - cei mai im­portanţi lideri având chiar şansa de a fi fo­lo­siţi de autorităţi ca monedă de schimb. Extrema dreaptă a fost mult mai nocivă şi activă, bucurându-se cu adevărat de un sprijin popular însemnat.

Macovescu pare mai degrabă a se încadra în categoria in­te­lectualilor idealişti care au în­soţit, cauţionat şi oferit ex­pertiză şi o vitrină res­pec­ta­bilă liderilor comunişti adevăraţi, care, în vi­ziunea lui Vladimir Tismăneanu, al­că­tu­iau mai degraba „un grup de gangsteri po­litici, impostori insolenţi şi birocraţi ci­nici, indivizi autoproclamaţi elită a cla­sei muncitoare, exponenţi ai unei ideo­logii pretins atotbiruitoare şi atot­şiu­toa­re“¹. Nu am reuşit să aflăm cum (şi unde) a petrecut Macovescu al doilea război mon­dial - se pare că nu a fost închis din cauza apar­tenenţei sale politice, dar nici pe front nu a fost. După 1945 a avut o carieră mai degrabă tehnică de prim ordin, fiind, rând pe rând, membru al Legaţiei României la Lon­dra (1947-1949), director în MAE până în 1952, când a fost demis pentru că pri­ma lui soţie, Tereza Macovescu, era de ori­gine evreiască. După ce s-a despărţit de ea, Macovescu a revenit în structurile de stat ale RPR, iar în 1959 a fost trimis am­ba­sador la Washington. Moartea lui Dej mai degrabă i-a propulsat cariera diplo­ma­ti­co-politică, devenind, în 1972-1978, mi­nis­trul de Externe al lui Ceauşescu. Apoi, până în 1982, a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, pentru că Ma­co­vescu a cochetat şi cu scrisul, publicând 13 titluri anodine, ultimul, un Jurnal (2006), la obscura editură Domino. Ne mi­răm că nu a apărut un volum de con­vorbiri în ca­re şi el, ca atâţia alţi „boieri roşii“, să cau­te justificări... Aceasta nu s-a întâmplat probabil şi pentru că rolul său în ultimul deceniu ceauşist a fost marginal. Nu avea ce să justifice.

O parte din „opera“ lui Macovescu este alcătuită din amintirile din ilegalitate. L-a cunoscut îndeaproape pe Alexandru Sa­hia, pe care l-a descris în cel puţin două cărţi². „Dacă ar fi să-l caracterizez pe Alexandru Sahia, aş spune că a fost un mare pasionat care în scurta-i existenţă a ars ca o torţă pentru o cauză istorică. Ce l-a mânat pe tânărul acela pornit din­tr-un fund de sat, spre cel mai înalt ideal al veacului nostru, spre socialism?” Şi tot el oferă şi răspunsul, unul cât se poate de plat şi previzibil (un adevărat clişeu co­munist): pentru a înlocui vechiul cu noul. Orânduirea veche era putredă, cea nouă per­fectă. Altundeva povesteşte cum l-a vă­zut pe ilegalistul Sahia în plină acţiune pro­pagandistică, exact în Atelierele Gri­vi­ţa (unde altundeva decât în acest loc mi­tic al comunismului românesc, căruia îi lip­sea cu disperare legitimitatea?), iar în­cer­carea unui comisar de a-l întrerupe şi aresta a fost zădărnicită de munictorii ca­re nu numai că l-ar fi apărat, dar i-ar fi per­mis să-şi continue discursul, care era axat pe călătoria lui în URSS din 1934. Cert este că „Sahia nu s-a clintit nicio­dată“ şi „şi-a mărturisit în scris, zi de zi, până la moarte, credinţa în victoria cla­sei muncitoare“.

George Macovescu (al treilea din stânga) în timpul unei întâlniri a scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu în 1978 (© Fototeca online a comunismului românesc, cota: 276/1978)

George Macovescu s-a plimbat de-a lungul vieţii sale mult şi bine, în interes de serviciu, am putea adăuga, însă aceste vizite au reprezentat bune prilejuri pen­tru fostul ziarist de a descrie cele vă­zu­te. În volumul Oameni şi fapte, pe lângă tot felul de articole antifasciste, mai de­grabă banale, apărute înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au fost reunite şi reportajele lui. Macovescu adu­nă (sau îi sunt adunate?) atât impresii ame­ricane şi engleze, cât şi sovietice. Edi­fi­catoare pentru spiritul timpului este vi­ziunea faţă de realităţile americane şi cele sovietice. Cele patru texte despre Statele Unite au fost scris în intervalul 1938-1940, publicate probabil în ziarele cu care co­la­bora Macovescu. Viziunea de ansamblul a Statelor Unite este una defavorabilă (altfel nici nu ar fi fost publicate). „Viaţa ame­ri­ca­nului se deapănă între birou sau fa­bri­că, metrou sau automobil şi cinem­a­to­graf“. New Yorkul l-a dezamăgit - un oraş învechit, materialist, provizoriu(?), „de­parte de a fi un oraş modern, aşa cum se crede“, cu poduri alandala, de fapt, sim­ple îngrămădiri de fier şi ele învechite, doar circulaţia fiind organizată perfect. În cartierul Harlem observă rasismul, unul dintre subiectele predilecte ale pro­pa­gan­dei comuniste (negrii care-i servesc pe albi), după principiul „are URSS Gulag, dar şi voi îi discriminaţi pe negri“.

Apoteoza pereginărilor sale este viziunea şi vizita în URSS fă­cu­tă imediat după război, în 1946. Nici nu-şi începe bine scurta re­latare, că Macovescu, asemenea tuturor călătorilor înregimentaţi, dă sfaturi unui potenţial public care arde de nerăbdare s-o ia la goană prin URSS³. Nu are sens să te cari cu cărţi şi ghiduri de călătorie, pentru că „nimic din ceea ce s-a scris nu dă, nu poate să dea imaginea uriaşă, covârşitoare a Uniunii So­vie­ti­ce“. Macovescu recunoaşte că vizita sa din 1946 a fost scurtă şi nu a avut nimic sen­zaţional - a văzut un kolhoz aflat la 30 de kilometri de Moscova, uzina Ord­jo­ni­kidze din Moscova (cu exact „2.800 de lu­crători şi funcţionari, din care 45% sunt fe­mei“) etc. Observă cozile la ziare şi, evi­dent, nici urmă de cozi la brutării (cum reu­şise să observe André Gide în 1936).

Autorul înşiruie acelaşi tip de banalităţi propagandistice care au fost reluate ne­în­ce­tat de toţi călătorii înregimentaţi care au fost în URSS - „gândul că te afli într-o ţa­ră de două sute de milioane de oameni te stăpâneşte“ (dar dacă ar fi mers în In­dia sau China?), „omul sovietic stăpâneşte natura“ poate şi pentru că este un om nou, „realizările regimului sovietic te ui­mesc“ poate şi pentru că Ucraina a fost invadată de electricitate(!). Cât despre gri­ja sovietică faţă de copil, ea este de­să­vâr­şi­tă pentru că „s-a spus şi s-a scris că Uni­unea Sovietică este ţara în care copilul se bucură de cea mai mare atenţie“ - de aceea la Leningrad ar exista, în afara mu­zeului dedicat apărătorilor eroici din tim­pul blocadei, şi o facultate de medicină cu 42 de catedre şi 1.900 de studenţi doar pen­tru specializarea de pediatrie. Modesta sa relatare a experienţei sovietice se în­che­ie previzibil: „Acum, din Kremlin pornesc gândurile generoase şi hotărârile ener­gi­ce pentru fericirea popoarelor din marea şi puternica Uniune Sovietică“. Nimic nou.

Macovescu nu avea cum să na­vigheze în altă direcţie, pro­babil că descrierile sale so­vie­tice chiar reflectau punctul său de vedere, el făcând par­te din categoria călătorilor care erau con­vinşi încă dinainte de a pune piciorul în URSS de măreţia şi superioritatea raiului so­vietic. În afara banalităţii observaţiilor directe, a bombardamentului de truisme, el cade în aceeaşi capcană ca foarte mulţi alţi călători înaintea lui: aplică un re­duc­ţionism salvator, menit a evidenţia rea­li­ză­rile sovietice şi a le extrage dintr-un ta­blou mai larg. Ca şi cum doar în URSS ar fi existat electricitate, doar în URSS s-au cons­truit uzine, baraje şi staţii de metrou. De altfel, această abordare a fost şi căl­câ­iul lui Ahile al propagandei filo-sovietice - lipsa de realism sau artificialitatea sa. Efectele ei au fost foarte modeste. Fără Ar­mata Roşie, comuniştii nu s-ar fi impus democratic niciunde în Europa postbelică, in­diferent de tirajele pe care le aveau zia­re­le care publicau astfel de reportaje sau cărţile de călătorie, iar George Macovescu este greu de crezut că ar fi ajuns vreodată ministru de Externe, ca să nu mai vorbim de preşedinte al Uniunii Scriitorilor... //

Note

1. Efigii ale unui coşmar istoric, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, pag. 27.

2. Farmecul pământului, Editura Dacia, 1977,

şi Oameni şi fapte, ESPLA, 1957.

3. În URSS, în 1946, oricum se aflau câteva sute de mii de prizonieri de război români care cunoşteau în mod direct binefacerile comunismului...