Pe aceeași temă
De acolo lumea se vede ca aflându-se pe marginea prăpastiei, un loc haotic şi periculos, unde instituţiile internaţionale sunt lipsite de eficiență, fiind doar o prelungire a ambiţiilor şi deziluziilor Vestului. Astfel armele nucleare sunt singura garanţie a suveranității, o suveranitate demonstrată prin voința şi capacitatea de a se opune agendei hegemonice a Washingtonului.
Filmul insistă pe bombardarea Iugoslaviei de către NATO, pe războiul din Irak iniţiat de George W.Bush, pepervertirea zonei de interdicție aeriană impusă de Națiunile Unite în Libia şi pe amestecul Occidentului în politica internă a statelor ex-sovietice. Toate acestea pentru a susține teza centrală a filmului: Vestul vorbeşte despre valori şi principii, dar toate astea nu sunt decât nişte măşti sub care se ascunde dorinţa de a domina lumea.
O parte dintre aceste acuzaţii sunt fondate – Statele Unite poartă o responsabilitate considerabilă pentru dezastrul din Orientul Mijlociu – altele sunt false – nu toate revoltele populare din istoria recentă au fost operațiuni ale CIA. Dar documentarul conține şi foarte multe exagerări. America nu este atât de puternică şi nici atât de rauvoitoare pe cât lasă Kremlinul să se înțeleagă.
Filmul contestă viziunea pe care Occidentul o are despre Putin, pe care îl vede ca pe un realist cinic, lipsit de scrupule, care nu crede decât în putere. În Myroporyadok imaginea lui Putin este alta: moralistul revoltat care, asemenea altor populişti europeni şi radicali din Lumea a Treia, percepe lumea prin lentila umilinței şi a excluderii.
După cum spune Vladislav Surkov, un consilier apropiat al lui Putin: ,,Noi încă semănăm cu cei care locuiesc în zona muncitorească a oraşului şi care s-au trezit dintr-o dată în districtul de business. Cu siguranţă vom fi înşelaţi dacă nu ne vom păstra vigilenţa. O astfel de excludere alimentează neîncrederea şi tendința de a percepe lumea ca pe o drama de familie centrată pe iubire, ură şi trădare. Mai degrabă tipul acesta de sensibilitate, decât realpolitik-ul de secol XIX, explică politicile Moscovei din ultimii ani.
Până acum 2 luni, Ankara era aliatul strategic al Rusiei în efortul de multipolarizare a lumii.Turcia împărtăşea resentimentul, fiind singura țară membră NATO care nu a susţinut sancţiunile impuse Rusiei după anexarea Crimeei. Ankara era un punct central pe radarul diplomației Moscovei. Dar a fost de ajuns ca o rachetă a forţelor militare turceşti să lovească un avion rusesc la graniţa cu Siria, şi dintr-o dată preşedintele Recep Tayyip Erdogan s-a transformat într-un ,,trădător care susţine terorismul”.
Sentimentalismul practicat în politica externă a Rusiei este o consecință a tendinței de a considera cărelaţiile dintre lideri dictează şi relaţiile dintre state. Aşa se explică de ce Putin, un adversar declarat al Statelor Unite, este în prezent un susţinător entuziast al miliardarului Donald Trump, pe care îl consideră un ,,lider strălucit şi talentat”.
De fapt amândoi trăiesc într-o lume-telenovelă guvernată mai degrabă de emoții decât de interese. Poate că Putin are încredere în omul de afaceri american tocmai pentru că îi aminteşte de singurul prieten adevărat pe care l-a avut în sfera liderilor globali: fostul premier italian Silvio Berlusconi. În Myroporyadok se discută mult despre reguli şi instituții noi, despre Yalta şi Națiunile Unite. Dar mesajul este clar: într-o lume în care domneşte ipocrizia, doar outsiderii furioşi sunt de încredere.
Traducere şi adaptare de Ana Gabriel după “Why Putin Loves Trump”, de Ivan Krastev publicat în The New York Times, 12 ianuarie 2016.
