De același autor
Nivelul şcolăresc al conceptului în arta monumentală a Capitalei: creier tras în ţeapă; personaje populare din Caragiale turnate în bronz; iar acum aripi şi zăbrele, deci vezi Doamne, tre’ să fie ceva cu libertatea la mijloc, doar că nu ştim a cui şi când.
Continuă ţepăreala, la propriu şi figurat, cu arta monumentală din Bucureşti. Mai nou, cu creaţia de la Casa Presei, aripile cu zăbrele ale sculptorului Buculei. Una controversată, dar nici pe departe atât de controversată pe cât ar merita preţul plătit de municipalitate: 3,6 milioane de euro, din care presa speculează că 1,6 milioane ar fi onorariul. De banii ăştia, dacă tot s-au dat, avem voie măcar să ne mai cârâim o vreme, OK? Artistul cu banii, noi cu bombăneala, mi se pare echitabil, nu se poate plânge.
Desigur, în artă controversa nu se termină niciodată, ce-i place unuia nu-i place altuia, artiştii se urăsc şi se sapă mai rău decât politicienii etc. Astea fiind zise, arta monumentală, mai mult decât oricare alta (în afară de arhitectură), e totuşi a comunităţii, care va trăi cu ea în ochi zeci de ani, fără să se poată feri ca de un experiment ratat dintr-o expoziţie. Populist, cum poate sună, chestiunea ar trebui tratată mai democratic, iar consultarea publică să fie mai deschisă decât a fost. Nu de alta, dar creatorii şi experţii din comisii se cred foarte culţi şi deştepţi în baza unor diplome; or, realitatea e că nu sunt. Câteva obiecţii:
Fluturele si casa Scanteii, Mordorul presei stalinisteItem
1. Fireşte, preţul. Chiar la proporţiile nejustificate pe care le-a luat obiectul (120 de tone de inox), sunt cam mulţi bani. Se putea face mai multă cultură vizuală în Bucureşti de suma asta? Fără îndoială că da: chestii mai multe, mai mici, mai inteligente şi participative, la fel de durabile.
2. Atmosfera cabalistică şi lipsită de transparenţă în care s-a decis acest proiect. OK, dacă este un monument anticomunist, atunci nu mai dezbatem, merge orice, numai să se facă, precum măslina în ţeapă a Ghilduş din Piaţa Palatului. Dacă ideea monumentului rezistenţei anticomuniste în acel loc a aparţinut Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a fost sprijinită de fostul preşedinte Constantinescu, asta a neutralizat cumva critica cultă de dreapta. Şi fiindcă Buculei e bine implementat în establishmentul cultural oficial, e o somitate, nu l-au mai criticat nici alţii. El poate fi doar adulat, ca un fel de Eminescu.
3. Tema propusă, proastă. Au circulat tot felul de idei, fireşte: de la a lăsa soclul lui Lenin gol, tocmai aşa de-al naibii (hipsterime), până la a pune acolo un memorial mai clasic, figurativ, variantă respinsă pentru că, orice ar fi fost, se zice, era strivit de imensa Casă a Scânteii din spate, cu care n-avea cum să evite dialogul. Mă rog, dacă aşa zic experţii... Dar atunci nu trebuia făcut ceva care să intre deliberat şi mai evident în dialog cu Casa şi simbolistica ei stalinistă, să-i dea alt sens, s-o ia în posesie agresiv, cum şi merită, să-l facă pe trecător să reflecteze la trecut? (Apropo, se zice că proiectul acestor clădiri neoclasice staliniste, care există cam prin toate capitalele foste socialiste, aparţine unui mare arhitect născut în Chişinău.) Mă feresc eu să dau soluţii, evident, cu ele ar fi trebuit să vină artiştii. Doar spun că asta trebuia să fie tema, una mai inteligentă, interactivă, care să antreneze lumea să intre în monument şi să se uite la memoria stalinistă printr-o anume lupă, sau ceva care să-ţi dea un parcurs mintal şi un sens al istoriei. Nu tot un obiect la care să te uiţi de departe şi să te miri ce mare e, iar după aia să cauţi pe Google ce naiba reprezintă. Dacă e pe-aşa, nu era până la urmă mai bine o odaliscă din bronz în rugăciune, cu coroane de lauri în jur?
Fluturele pe mucheItem
4. Nivelul şcolăresc al conceptului în arta monumentală a Capitalei, că aici voiam să ajung: creier tras în ţeapă; personaje populare din Caragiale turnate în bronz; iar acum aripi şi zăbrele, deci, vezi Doamne, tre’ să fie ceva cu libertatea la mijloc, doar că nu ştim a cui şi când. Dăăă... adică, aţi prins mesajul? Subtilitate de gimnaziu. Şi deşi am dat grămada aia de bani tocmai pentru ca monumentul să fie masiv şi să dezumfle Casa Scânteii (că alt motiv să-l faci mai înalt decât Arcul de Triumf care să fie?), nu cred că îşi atinge scopul. Fluturele ăsta pus pe muche nu mi se pare că ar comunica ceva cu Casa ca atare sau că ar fi foarte solemn, deşi e uriaș. Mai curând e din acelaşi film cu blocurile office corporatiste, din sticlă, de alături. E o arătare modernistă şi cumva optimistă, dă o senzaţie de neverosimil infantil, de ludic, de videogame. Pe bune dacă nu aduce cu tronul din Game of Thrones, după cum bine observa amicul Dan Perjovschi.
5. Toată povestea mă face să reconsider serios episodul scandalului frescei exterioare din parohia Sf. Gheorghe, pe care o calificam la data respectivă drept kitsch urban. Ei bine, probabil era, dar a fost şi un experiment util de reacţie culturală comunitară, o conversaţie pe tema spaţiu public şi criterii valorice, în care multă lume s-a angajat cu aplomb, aşa puţin cât a durat el. Mai ales, a fost un experiment care a costat bugetul public fix zero bani. E de pus asta în balanţă cu provincialismul cu ifose academice care înghite atâta amar de buget public. Şi va mai înghiţi: tipul numit Bolborea, care ne-a dat maimuţoii de la Teatrul Naţional, buni doar să se suie pe ei stegarul dac, pregăteşte o mare emisferă cu arteziene şi mici omuleţi pe ea, drept monumentul Marii Uniri, de pus în Piaţa Alba Iulia. Habar n-am cât trebuie să coste această faptă de urbanism kazah, tip Astana, dar bănuiesc că are ambiţia s-o inaugureze în 2018, nu?
Mă tot întreb şi nu-mi dau seama de ce d-l Buculei nu a putut face şi pe bani publici un pionierat la fel de frumos, echilibrat şi foarte modern în tălmăcirea tradiţiei, cum a făcut pe speze proprii: fermecătoarea casă dobrogeană pe care şi-a clădit-o pe faleză între Vama Veche şi 2 Mai.
(Text publicat de autor pe blogul personal, ionitas.ro, pe 16 ianuarie 2016)
