Pe aceeași temă
Donald Trump poate deveni, treptat, până la alegerile prezidențiale, imaginea crizei de cadre prin care trece Partidul Republican. Mândru că populismul acut care confruntă Europa nu a trecut oceanul Atlantic, establishmentul american va trebui să accepte posibilitatea că un candidat cu un veritabil discurs populist are toate șansele să intre în cursa finală pentru funcția supremă în stat. Blazonul GOP (Grand Old Party) obligă liderii republicani să facă tot posibilul pentru a se asigura că oricine altcineva – și nu Trump – intră în finala pentru Biroul Oval. Însă toate combinațiile din spatele scenei (multiple alianțe, canalizări substanțiale de fonduri ș.a.) nu par să bată argumentul magnatului: “The can’t buy me, they can’t control me!” (Nu mă pot cumpăra, nu mă pot controla). Alergătorul solitar pare să dea peste cap planurile pentru o nouă administrație republicană, acum când o alternanță după două mandate ale democratului Obama e bine venită.
Însă opțiunea Trump pentru Casa Albă riscă să facă din administrația W. Bush un real motiv de laudă. De la închiderea granițelor pentru musulmani, la simpatia explicită pentru un lider greu de prizat în Vest ca Vladimir Putin, mogulul pare să se hrănească politic din heirupisme. Banii și talentul oratoric îi dau o asemenea siguranță de sine încât “aș putea să mă opresc în mijlocul 5th Avenue și să împușc pe cineva și tot nu aș pierde votanți”. Ulterior, mascată sub argumentul umorului, afirmația relevă tiparul de gândire și comunicare în care se mișcă republicanul.
Asemenea populiștilor precum doamna Le Pen care crede că Franța e nedreptățită, Donald Trump vrea să facă America din nou mare. Chiar așa sună sloganul de campanie: “Make America great again!”. Presupunând că Statele Unite, sub cupola cărora Occidentul a cunoscut cea mai prosperă și pașnică perioadă din istoria modernă, au devenit între timp cumva mici, Donald Trump vrea să redea măreția pierdută a Washingtonului făcând praf sistemul tradițional de alianțe internaționale. “Ar fi grozav să avem o relație bună cu Rusia, cu China”, spunea recent pentru Fox, argumentând că el nu face decât să aducă oamenii împreună, el nu divide. E vorba despre un fel de libertarianism în care cei mari se așază la masa încărcată cu dosarele grele ale globului, iar cei din rândul doi trebuie să plătească dacă vor accesul la securitatea americană. Cumva ca în vechile cartiere, unde fiecare stradă plătea pentru protecție. E noua strategie externă pe care aliații Washingtonului ar trebui s-o ia în considerare dacă Trump merge la Casa Albă.
Strategie departe de a fi nouă, după cum o dovedește istoria americană. O asemenea viziune ar fi fost primită cu largă apreciere în Statele Unite dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, ba chiar și în America secolului XIX. La baza politicii sale în afara granițelor, Trump are trei argumente, după cum arată Thomas Wright: “E profund nemulțumit de alianțele militare ale Americii și crede că Statele Unite au obligații exagerate în jurul lumii. Simte că America e dezavantajată de economia globală. Și arată simpatie pentru liderii autoritari. Trump nu caută decât să încheie ordinea liberală condusă de SUA și să elibereze America de angajamentele internaționale”.[1]
Și ca nimeni să nu acuze vreo manipulare aici, chiar Donald Trump a ținut să reafirme sprijinul pentru Vladimir Putin, la scurt timp după ce un raport britanic a concluzionat că asasinarea fostului agent KGB Alexander Litvinenko, otrăvit cu poloniu radioactiv, a fost probabil aprobată chiar de la Kremlin. Însă republicanul nu crede varianta Londrei. “Lumea spune multe despre Putin. Multă lume spune că nu el a făcut-o (asasinarea – n.r.), așa că cine știe cine a făcut-o”. Pentru Trump, autocratul de la Moscova continuă să beneficieze de prezumția de nevinovăție. Ironic pentru un republican – ideologic mai spre dreapta –, magnatul american joacă o carte care ar face invidioși și pe cei mai rusofili stângiști din Europa.
E cumva ceea ce John Lloyd spune despre dependența elitei occidentale de banii autocraților. Rusia și China se află în plin proces de depășire a actualelor generații vestice. Conduse de lideri care manifestă o slabă considerație pentru drepturile omului, capitale precum Moscova și Beijing caută să-și plaseze finanțele din surse cel puțin neclare în multiple locuri din Occident, astfel încât orice revoltă serioasă a liderilor euro-atlantici să fie rapid domolită printr-o dependență de banii autocraților. O vulnerabilizare a principiilor pe care Vestul a construit cel mai prosper și dezirabil spațiu de pe glob. O simbioză toxică, în care bogatele democrații occidentale depind de investițiile indezirabililor pentru a continua să rămână bogate, “o promisiune pe care fiecare partid care vrea puterea trebuie să o facă la alegeri, fapt ce nu deranjează liderii autoritari aflați pe val”[2].
