Dr. Sacks, povestitorul povestit

Din fericire pentru posteritate, ultima carte a lui Oliver Sacks – În mișcare. O viață – este tocmai autobiografia sa, adică „piesa lipsă“ care, adăugată la capătul jocului, conferă ansamblului o coerență definitivă.

„Sarcina principală a creierului este ca­tegorisirea, iar semnalizarea recursivă per­mite creierului să categorisească pro­priile categorisiri, apoi să le re­ca­te­go­risească și așa mai departe. Un astfel de pro­ces este începutul unui parcurs as­cendent colosal, care conduce la niveluri din ce în ce mai înalte de gândire și con­știință.“ Oliver Sacks, cel mai scriitor din­tre neurologi (și invers), este omul care ne-a spus, cu un robust simț literar și narativ, povestea creierului. A făcut-o cu o mentalitate de aventurier, de explorator al zonelor virgine. Ca terapeut, a in­ves­ti­gat patologiile marginale, cu mică in­ci­den­ță statistică: sindromul traumatic post-en­cefalitic, sindromul Tourette, autismul, dis­cromatopia, agnozia, coprolalia & co­pro­praxia, propriocepția (adică percepția pro­priului corp) și alte forme de „exo­tism“ neurologic. Inspirat în permanență de Freud - și el însuși pacient psihanalitic de o viață întreagă –, Sacks a fost un co­lec­ționar de „cazuri“ transformate în ma­terie primă a unei exemplare ficțiuni her­meneutice dedicate omului ca specie. In­ducția sacksiană (a ridica particularul la prestigiul universalului) rămâne sursa tex­tuală a unei minirevoluții dintr-o zonă me­dicală esențială pentru „umanizarea“ me­dicinei: fuziunea dintre neurologie și psi­hologie în așa-numita neuropsihologie, ca­re desfide abordările pur tehnice, me­ca­ni­ce și medicamentoase. „Fiecare pacient pe care-l consult, oriunde aș fi - măr­tu­ri­sește Sacks - mi se pare interesant și plin de viață, și îmi oferă satisfacție; n-am întâlnit niciodată un pacient care să nu mă învețe ceva nou (...) Toată neurologia mi se pare un fel de aventură.“

Dar cine a fost Oliver Sacks? Mul­tă lume a auzit de el, numeroși oameni dintr-o mulțime de țări i-au citit cărțile, mai ales în anii ’80, când ele au intrat în sfera privilegiată a best-seller-ului, pre­cum Awakenings, ecranizată ulterior cu Robert de Niro și Robin Williams. Per­so­najul iconic, a cărui faimă a sporit și cu aju­torul ecranizărilor cinematografice sau chiar al operetei, a fost totuși un om mai curând discret, care nu pare să fi căutat celebritatea cu tot dinadinsul, deși a știut să o gestioneze fără sincope. Din fe­ri­cire pentru posteritate, ultima carte a lui Oliver Sacks – În mișcare. O viață (Hu­manitas, 2015, traducere Miruna Ful­gea­nu) – este tocmai autobiografia sa, adică „pie­sa lipsă“ care, adăugată la capătul jo­cului, conferă ansamblului o coerență de­finitivă.

Lectura m-a prins și tocmai de aceea nu ezit să v-o recomand. Nu pentru că Sacks ar fi avut o viață exterior spectaculoasă, ci prin frenezia cu care a știut să-i dea sens, datorită unei permanente obiectivări, dar și printr-o progresivă empatie față de sine și ceilalți.

Născut într-o familie evreiască de medici londonezi, crescut cu pian, cultură clasică și cul­tul limbii engleze, Sacks stu­diază la Oxford, unde înțelege că nu e făcut pentru cercetarea fun­da­men­tală, după care – fiind marcat de com­plexele homosexualității emergente – se re­fugiază (instinctiv) în California, mai permisivă, comparativ cu încă puritana societate britanică (ocupată cu castrarea chi­mică a lui Alan Touring, eroul răz­bo­iului nevăzut, al cărui geniu matematic sal­vase sute de mii de vieți). Experiențele lui Sacks în America (unde a rămas tot res­tul vieții cu o conștiință de vizitator) re­flectă toate locurile comune ale anilor sex, drugs & rock’n roll. Junele „neurolog peripatetic“ face mușchi în săli de cul­tu­rism și execută ture uriașe cu motocicleta, în geci de piele, cu aparat foto, în epui­zante confruntări cu Marele Canion, la­curile pustii de munte sau pădurile de se­quoia. Înghite amfetamine și consumă fără stavilă LSD. Dar mai ales scrie. Fiu al tradiției biblico-talmudice, om al Cărții (deși deloc practicant al iudaismului), Sacks a fost un campion al stiloului (Mont­blanc), nu a redactat nimic la computer, dar și un veritabil grafoman, convins sau mereu dorind să se convingă că scrisul e defulatoriu, antistress, antidepresiv. Toată viața lui e dominată de înscrisuri: omul scrie jurnal în metrou sau pe o bancă la Ma­chu Pichu și scrie tot mai mult, pentru că e victima unei indecizii torențiale. De aici, pletora notelor de subsol (pe care edi­torii le resping, cu gândul la nervii lec­to­rilor), dar și avalanșa constant alimentată a post-it-urilor, carnețelelor înnegrite cu schițe, amintiri, reflecții, idei răzlețe, im­presii de călătorie. Tot de aici, corecturile aproape nevrotice, cum ar fi cele nouă versiuni ale articolului publicat în The Lis­tener. Până și când face, la bătrânețe, un me­lanom, Sacks reacționează printr-un jurnal al propriului cancer, unde îndeasă peste 90.000 de cuvinte. El cuprinde în sine savantul observator, dar și martorul măcinat de curiozitate intelectuală, de an­xietăți obscure și de speranțe lămurite pe măsura „generării de text“. Am sesizat și un motiv existențial recurent: ma­nu­scrisul pierdut. De mai multe ori în exi­s­tența sa plină-ochi, Sacks pierde ba o va­liză cu manuscrise, ba dosare cu texte ine­dite, într-un singur exemplar, probe de la­borator, blocnotesuri cu date medicale, ca să nu mai pomenesc de cele 24 de po­ves­tiri despre pacienții autiști, pe care le ar­de, după ce e acuzat de relații nepotrivite cu cei mai tineri. În toate aceste cir­cumstanțe, pierderea e un stimulent tra­gic pentru continuitatea scriiturii.

Sunt total de părerea lui Sacks că viața umană e un nonsens tra­tabil doar prin tehnici narative compensatorii. Sau, cum îi scria amicul său, poetul Thom Gunn, profesor la Berkeley: „Cred că trăim cu to­ții într-un vârtej de anecdote... Nu cre­ăm viețile (cei mai mulți dintre noi) sub formă de povești. Mă întreb de unde vine această nevoie de a te «crea» pe tine în­suți“ (p. 277). Nu știm de unde vine aceas­tă nevoie și, după o viață plină de ti­mi­ditate, asceză, suferință și căutare za­dar­nică a iubirii, nici Oliver Sacks nu pare să fi aflat. El a creat însă, pentru totdeauna, imaginea vie a medicului empatic, care-și respectă pacienții nu dintr-o abstractă obli­gație hipocratică, ci pentru că ei sunt martorii acelui „darwinism neural“, vă­zut ca selecție bazată pe experiență. Su­fe­rința lor este, dincolo de absurditatea ei aparentă, o sursă inepuizabilă de cu­noaș­tere, deci de bucurie a misterului parțial dezvăluit.