Omorul serafic (II) Cazul Stăniloae

Dumitru Stăniloae, rămas în conștiința noastră drept teologul iubirii, n-a prea avut la inimă anumite grupuri: uniații, catolicii în general, sectarii, dar mai ales evreii.

Daniel Jonah Goldhagen a pus mai radical o întrebare dureroasă: au fost nemții cei mai banali, ajunși peste noapte autori de masacre, simplii captivi morali ai Le­via­than-ului nazist ori, dim­potrivă, niște călăi be­ne­voli, dacă nu chiar fer­venți? Hannah Arendt îi con­si­derase mai degrabă rotițe într-un angrenaj im­per­sonal, alții le-au găsit di­verse circumstanțe ate­nu­ante, dar analiza cul­tu­rală a iudeofobiei pare să-i dea mai degrabă dreptate pro­vo­catorului istoric de la Har­vard.

Nu la fel a fost și printre români? Cu puțină curiozitate, vom fi surprinși să constatăm cât de iudeofobi erau intelectualii noș­tri cei mai teofili. Să cercetăm mai atent cazul lui Dumitru Stăniloae, ră­mas în conștiința noastră drept teologul iubirii: un Levinas autohton, sensibil la „su­prema valorificare a semenului“, care a încercat să reunească personalismul cu pa­tristica, care a promovat ca nimeni altul tema comuniunii, care considera că „Hris­tos a suferit pe Cruce pentru ceilalți – nu pentru Sine Însuși sau pentru un grup anume în disprețul unui alt grup“– el în­suși n-a prea avut însă la inimă anumite gru­puri: uniații, catolicii în general, sec­tarii, dar mai ales evreii. Dacă răsfoim pa­gi­nile Telegrafului Român, oficiosul Mi­tro­po­liei Ardealului, pe care l-a condus cu de­­voțiune mai mult de un deceniu (1934-1945), vom fi surprinși de duhul multor note ale ru­bricii Informațiuni, mai ales în con­tex­tul unei reviste bisericești – o lectură de că­pătâi a preoților transilvăneni, cum pre­ci­za chiar oferta sa de spațiu publicitar. Di­rector al unei foi săptămânale de doar pa­tru (sau uneori șase) pagini – ocupate și de pastorale, cuvântări oficiale ori anun­țuri –, singurul ei redactor responsabil, co­rector constant al șpalturilor – cum ne con­firmă fiica sa –, editorialist angajat, Du­mitru Stăniloae supraveghea nu doar linia ideologică, ci și orice rând publicat acolo, im­plicit și știrile nesemnate – „conținutul de știri (...) era întocmit de sârguinciosul Enea Hodoș“, va mărturisi mai târziu. Ur­mărind cu răbdare colecția publicației, pu­tem observa un interes constant – în de­curs de ani – pentru anumite chestiuni, cum ar fi cea evreiască. Respectivele știri nu erau prezentate neutru – retorica era a empatiei și a îndemnului –, ci promovau vădit anumite obiective programatice. S-o amintim mai întâi pe cea din 16 noiembrie 1941: „Gazeta basarabeană Raza aduce știrea prea îmbucurătoare despre ultimul convoi al jidovilor din Chișinău, care au luat drumul spre pusta Rusiei, și astfel ora­șul a scăpat de lepra jidovească. După in­formațiile numitei gazete, plecarea ji­da­nilor a mers în aceeași cadență și în res­tul orașelor basarabene. Așa să și fie – în Basarabia și în toate provinciile țării“.

Dar o astfel de politică era fățiș asumată și de teolog. Cu câteva luni înainte, pe 24 au­gust, el preciza într-o exaltată apologie a imperialismului autohton: „Dar înainte de orice expansiune în afară trebuie să dis­lo­căm minoritățile din cuprinsul ho­ta­re­lor actuale, iar aceasta nu se poate face fără o luminată și energică politică de stat“. Cu câțiva ani înainte, pe 11 oc­tom­brie 1936, exprimase ace­eași idee, mai plastic însă: „anu­miți indezirabili proas­peți cetățeni ai țării noas­tre (...) să ne slăbească cu dra­gostea. Și statul nostru tre­buie să fie mai tare – i-o spune azi Biserica și-i dă toată binecuvântarea – și să ia de urechi pe toți acești indivizi de o anu­mită rasă (...) și să-i ducă până la Constanța, îndreptându-i cu un gest definitiv spre țara de unde s-au îm­prăștiat. Chestiunea aceasta (...) trebuie rezolvată urgent (...), nu cu fraze, ci cu fap­te radicale și curajoase“. Pentru a curma discuții oțioase despre cine e se­me­nul nostru, corectarea apariției „anor­ma­le“, în grupul „compact“ al românilor, a unor vecini evrei, urma să se realizeze – prevedea teologul, pe 30 ianuarie 1938, în Elemente de morală creștină – prin „prac­ticarea iubirii adevărate față de aproa­pele nostru“. O relatare din 3 august 1941 despre ce se întâmpla „În Cernăuți și Chi­șinău“ se referea la modalități mai prag­matice în această privință: „Populația ji­do­vească, înlăturată din sate, este în­dru­ma­tă în lagăre de concentrare, ca să nu mai speculeze munca și produsele creștinilor“.

Problema „iudeo-comunismului“ devine, mult timp, una dintre marotele publicației, iar teologul o amintește pe 20 iulie 1941: „Pe­ninsula balcanică a căzut în fa­ța Turcilor, Rusia în fața pornirilor mon­gole și barbare ale Asiei și Evreimii în­toarse din Apus cu tot rafinamentul pus în slujba urii anticreștine“. Cu o săp­tă­mâ­nă înainte, pe 13 iulie, folosise aceeași idee: „Cruzimea mongolă a Asiei în­to­vă­ră­șită cu sadismul rafinat al jidovimii, primitivismul barbar al orientului asiatic fardat în doctrinarismul diabolic al Iudei au dat Rusiei acea șleahtă de bandiți se­midocți“. Editorialul său din 17 august lan­sează și idei pe care le va relua, mai ab­stract, până la sfârșitul vieții: „Bolșevicii re­zolvau orice problemă prin ucidere (...). A ucide e păcatul cel mai cumplit în creș­tinism (...). Trebuie să vedem în se­me­nul nostru o ființă chemată la viața cea veșnică, dar atârnând de dragostea noastră ca să se ridice la valoarea aceas­ta supremă a ei“. Ce îi aștepta pe semenii evrei aflăm dintr-o notă din 17 noiembrie 1940: „Îmbucurătoare știre se trimite din Orăștie: jidovii acestui oraș, închizându-și prăvăliile, se pregătesc de plecare pe alte meleaguri – cât mai departe de Eu­ro­pa“. Dar nu numai pe ei. O altă notă, in­ti­tulată Scăpați de o povară, preciza pe 27 sep­tembrie 1942: „Din Orăștie se co­mu­ni­că faptul că un număr de 74 țigani lo­calnici, bătrâni și tineri, deveniți o po­va­ră materială și morală pe seama ora­șu­lui, au fost transportați în lagăre de mun­că“. Pe 23 februarie 1941, teologul afirmase în „Omenia“ românescă: „«Omenia» es­te calitatea supremă a relației dela om la om, este stilul de supremă calitate al ati­tudinii față de alții. Nu cred că este în lim­ba vreunui popor un cuvânt care să exprime atotcuprinzător atâta noblețe, înăl­țime morală, distincție sufletească re­a­lă, ca «omenia» românească“. Peste un an, o știre din 10 mai înfiera atitudinea mai omenoasă a altor confesiuni față de cei prigoniți: „Tribunalul din Arad (...) a condamnat de curând pe Tarnóczy Layos, preot reformat în localitate, la o lună în­chisoare corecțională și suspendare din funcțiune pe timp de 3 ani, pentru că, în mod ilegal, a dat acte de încreștinare la mai mulți jidovi bănoși din Arad. În acelaș timp, tribunalul a anulat în­creș­ti­nă­rile jidanilor, operate de conducătorul oficiului parohial reformat arădean, care făcuse o bună afacere, încasând câteva zeci de mii de lei dela fiecare «în­creș­ti­nat»“. Alături, o alta conchidea: „Deziu­dai­zarea este porunca vremii și pentru nea­mul românesc“.

Un îndemn din presa cehă este preluat într-o notă din 19 iulie: „trebuie să stăm cu toții la pază și să luptăm fără milă împotriva jidanilor. Fără milă și drastic, căci după toate cele comise de ei, un tratament tolerant nu este la locul lui“. Într-un articol din 14 septembrie 1941, teologul făcea precizări cu privire la accepțiunea autohtonă a necesarei fer­mi­tăți: „Dar eroismul românesc e fără ură, fără prihană, e serafic; el crește din su­fletul ce privește țintă spre cer“ – cu altă ocazie îl va caracteriza și drept „cel mai lipsit de cruzime“. Pe 19 septembrie 1937, publicația se întreba Câți sânt?: „Numărul jidovilor în țara noastră este astăzi so­co­tit la cifra de două milioane, dacă nu mai mult – ceea ce la o populație de 14 mi­li­oane de români este excesiv“. O știre de pes­te cinci ani, din 6 septembrie 1942, se in­titula deja Câți mai sânt: „Statistica re­centă arată că în țara noastră de astăzi s’ar mai găsi numai (!) 272.409 jidovi, dintre aceștia 97.868 în capitală. Prea mulți și atâția!“. O notă din 4 octombrie re­venea la presa cehă: „soarta evreilor din Europa este de pe acum decisă. Fap­tul că se mai văd, ici colo în Europa, ji­dovi cu steaua lui David sau fără ea este o stare provizorie cauzată de război. Du­pă terminarea marii lupte actuale și du­pă înfăptuirea completă a noii ordini, vor dispărea de pe firmamentul european și acești ultimi jidovi“. Într-o notă din 18 oc­tombrie se contura o nouă menire – in­fa­mă ar fi o caracterizare prea blândă – preo­țească: „Acum când din satele și săticele noastre pleacă tot mai mulți jidovi, pă­ră­sindu-și negustoriile și industriile, se des­chide un teren de activitate pe seama ro­mânilor din acele localități, unde hăr­ni­cia și istețimea săteanului nostru au să se dovedească prin fapte biruitoare și mai cinstite decât au fost ale jidovilor. (...) poporul nostru este dator și trebuie să ajungă în stăpânirea locurilor părăsite de fiii lui Izrail. Preoții și ceilalți con­ducători ai satelor au sarcina de a lua ini­țiativa lucrării și a-i grăbi în­făp­tui­rea“. De altfel, o circulară a Consiliului Ar­hiepiscopesc, din 7 octombrie 1942, în­demnase deja Oficiile protopopești și pa­rohiale să facă cereri pentru ca „să li se atri­buie în mod definitiv din bunurile evre­iești (...) imobilele clădite de care au ne­voie pentru case protopopești, case pa­rohiale și case culturale“.

Tot în 1942, o știre din 13 de­cem­brie se referea la cărți: „S-au luat măsurile necesare ca în bi­blio­tecile publice să nu mai existe cărți scrise de jidovi. – De dorit să fie înlăturate și cele din bibliotecile par­ticulare“. Ne putem întreba ce a făcut teologul cu exemplarul din Ich und Du, cartea lui Martin Buber, din care citează în lucrarea care tocmai apărea, Iisus Hristos sau restaurarea omului. Aversiunea sa fa­ță de autorii evrei e vădită în editorialul din 19 octombrie 1941, care comenta re­cent apăruta lucrare a lui George Că­li­nes­cu: „E vizibil sporul de simpatie cu care sunt priviți toți ovreiașii ce s-au încurcat prin câmpul literelor române (...). Cartea se dovedește astfel nu ca o operă de ex­punere obiectivă, ci ca o insistentă apă­rare a ovreismului cu toate manifestările lui dizolvante (...). Dintr-o lovitură e lăudat marxismul și jidovismul și e de­nigrat creștinismul (...). Dispensându-ne de a mai induce citate din această carte, nu greșim dacă o socotim ca o perfidă încercare de a crea în conștiința vii­to­rimii o judecată evreoidă asupra întregei literaturi românești“. Dar nu doar scrii­to­rii erau priviți drept „dizolvanți“. Pe 30 noiembrie, în același an, când teologul de­plângea atât egoismul național, cât și exa­cerbarea uciderilor în masă – fără însă să facă vreo asociere cu cazul românesc –, o ne­obișnuit de amplă cronică de carte (sem­nată de pr. Ioan Chioaru) se entuziasma de patosul ideatic al lui Ilariu Dobridor, por­nit într-un război total cu „spiritul iu­daic“: alături de Zweig ori Proust – care „au adus haosul în literatură“ și „au exal­tat sentimentele cele mai josnice“ –, la stâlpul infamiei erau puși Bergson – care ar fi promovat „primatul instinctului“ –, Hus­serl – care ar fi provocat „mizeria me­ta­fizicii contemporane“ –, Durkheim, Freud, Weininger ori Einstein. Cum putea fi redusă influența intelectualității evreiești ne-o sugerează o știre din 5 aprilie 1942: „Înlăturarea jidovilor din toate ocupațiile importante pentru viața poporului, a spus ministrul [slovac], este porunca cea­sului de față. Jidovii excluși de la ac­ti­vi­tăți principale vor fi întrebuințați până la unul la alte domenii de muncă, unde nu vor avea de executat decât muncă ma­nuală“.

Nel mezzo del cammin di nostra vita s-au dez­lănțuit în inima teologului tenebre pe care nici măcar lumina taborică pe care toc­mai o descoperise nu le-a putut risipi. Eșecul moral al unui teolog creștin e însă mult mai preocupant decât al altora.

(Va urma)