„Asasinarea“ lui Trosca (I) Misterele uslașilor uciși la Revoluție

Orice act criminal are, aşa cum ştim, un mo­bil. Cei interesaţi să afle ce s-a în­tâm­plat de fapt în noaptea de 23-24 de­cem­brie 1989 cu cele două echipaje USLA în faţa Mi^­nis­terului Apărării s-au lovit, ine­vitabil, de următoarea introducere axio­matică în su­biect: „Generalul Militaru a fost agent GRU. Gheorghe Trosca, în ca­li­tatea sa de fost ofiţer al Direcţiei a IV-a [Con­tra­in­for­maţii Militare, n.n.], a fost cel care, în do­sa­rul Corbii, a documentat activitatea lui Militaru ca spion. De asta, ca să se răz­bune şi ca să-şi acopere ur­mele, Mi­li­ta­ru l-a chemat la MApN şi l-a asasinat“.

Militaru şi legenda nucleelor subversive

O primă problemă care se ridică în faţa acestei poveşti convingătoare în sim^­pli­tatea ei este că, timp de 26 de ani, nimeni, fie instituţie de stat, istoric sau ziarist, nu a produs dovada irefutabilă că generalul Nicolae Militaru a fost spion KGB sau GRU. Nu mă refer la aşa-zisele certitudini, năs­cute dintr-un invariabil copy-paste, complet lipsit de discernământ: Militaru a făcut şcoala la Moscova, era în legătură cu Ambasada URSS la Bucureşti, se întâlnea în parcuri cu alţi conspiratori, şi ei agenţi ai KGB, Ceauşescu ştia că e trădător şi de aceea l-a îndepărtat din Armată etc. Ni­ciunul dintre aceste poncife, luate separat sau împreună, nu justifică lipsa probelor. Foarte mulţi dintre ofiţerii de rang înalt din Armată şi Securitate au făcut şcoala la Moscova înainte de 1989, dar asta nu în­seamnă că toţi au devenit automat agenţi KGB sau GRU.

Apoi, dacă ar fi existat vreo dovadă că generalul Militaru era „trădător“ şi încă din 1978 ar fi pus la cale un complot pen­tru a-l înlătura pe Nicolae Ceuşescu (cu sau fără ajutorul KGB şi GRU), e puţin pro­babil ca dictatorul să se fi mulţumit doar cu pedeapsa „marginalizării“. Or, nu nu­mai că, după descoperirea „trădării“ sale, Nicolae Militaru şi-a păstrat gradul de ge­neral (în timp ce pentru acuzaţii similare, generalul Şerb, de pildă, a fost coborât la gradul de soldat), dar a fost numit mi­nistru adjunct la Ministerul Construcţiilor Industriale (funcţie superioară celei de comandant de armată) şi şi-a păstrat şi ca­litatea de membru supleant în CC al PCR (până în anul 1984).

Generalul Nicolae Militaru

Aici cred că trebuie subliniat un detaliu esenţial, pe care „conspiraţioniştii“ îl mis­tifică intenţionat pentru a-şi sprijini ar­gu­mentaţia: Nicolae Militaru nu a fost trecut în rezervă în 1978, ci în 1983. În 1978 a fost doar mutat din Armată la Ministerul Construcţiilor şi nici măcar nu e singurul exemplu de militar transferat în activităţi civile, înainte de 1989. Astfel de mutări erau destul de frecvente, mai ales atunci când Nicolae Ceauşescu dorea să impună un control mai strict, „militarizat“, asu­pra anumitor sectoare considerate de el importante sau pentru a le impulsiona ac­tivitatea.

Argumentul că spionii KGB/GRU erau tra­taţi „cu mănuşi“ ca să nu fie deranjată Moscova şi că soluţia preferată în cazul lor era trecerea în posturi marginale nu e toc­mai exact. Ca să rămânem în limitele unei investigaţii serioase şi mai ales raţionale, în lipsa unor probe solide, poate ar fi bine să lăsăm deoparte povestea existenţei unei reţele de agenţi secreţi, fie ei şi ai Mos­co­vei, agenţi care, deşi deconspiraţi, con­ti­nuau să comploteze nestingheriţi pentru a-l îndepărta pe Nicolae Ceauşescu, sub privirea blândă a Securităţii.

În mod nefericit, însuşi Nicolae Militaru a furnizat suficientă muniţie pentru cei care îl vor acuza de „trădare“ şi de participare la un complot KGB în timpul eve­ni­men­te­lor din 1989. Declaraţiile lui au fost în re­a­litate dictate de necesităţile momentului. În primul rând, toţi cei care au ajuns în poziţii cheie după Revoluţia din 1989 au în­cercat să-şi confecţioneze un trecut „di­zident“. Au apărut imediat istorii despre comploturi şi organizaţii de rezistenţă ca­re acţionau înainte de Revoluţie. Toţi ac­torii politici ai momentului, angajaţi fără excepţie într-o acerbă competiţie pentru le­gitimare, au fost încântaţi să fie men­ţio­naţi ca membri, participanţi sau coor­do­na­tori ai acestor nuclee subversive. Practic, fie­care a declarat că-i cunoştea pe ceilalţi din perioada când complotau pentru înlă­turarea lui Ceauşescu. O metodă simplă şi eficientă, perfectă în sine, câtă vreme ni­meni nu putea aduce dovezi că lucrurile au stat altfel şi toţi se girau reciproc.

Din acest motiv şi într-un asemenea con­text, nici generalul Militaru nu s-a sfiit să declare că a complotat încă din anii ’70 îm­potriva lui Ceauşescu, că se pregătea să dea o lovitură de stat militară (pregătise şi unităţile care să participe, dar în ultimul moment au fost trimişi la munci agri­cole!?!), că din această pricină a fost scos din Armată şi astfel a ajuns să-l în­tâl­nească pe Ion Iliescu şi grupul său de conspiratori.

Factor deloc de neglijat, el se confrunta, în momentele tulburi de la începutul lui 1990, cu un val contestatar în sânul Ar­ma­tei. Mai mulţi tineri ofiţeri (organizaţi în CADA) nu înghiţeau numirea în funcţia de ministru al Apărării a unui general din „garda veche“, care nu numai că nu ga­ranta înnoirea politicii de cadre, dar în­ce­puse să-şi reinstaleze vechii camarazi în po­ziţii cheie. Nemulţumirile contes­ta­ta­ri­lor, determinate în primul rând de spe­ranţa că vor scăpa de ofiţerii compromişi şi de politrucii din armată şi că vor putea avansa în funcţiile rămase libere, erau du­blate şi de imaginea serios şifonată pe care instituţia militară o avea după 1989. În plus, în cercurile noii puteri se făcea sim­ţită şi o animozitate crescândă faţă de ge­ne­ral, din cauza lipsei lui de „malea­bi­li­tate“ şi de „tact“, aşa încât „mişcarea pen­tru democratizarea Armatei“ era dis­cret sprijinită şi din această direcţie.

Pentru a-şi salva scaunul de ministru, lui Nicolae Militaru nu i-a păsat că măr­tu­ri­seşte participarea la comploturi alături de ruşi sau îndemnat de ei, împreună cu Ili­escu sau cu oricine altcineva, atâta vreme cât asta servea ca dovadă că i s-a îm­po­tri­vit lui Nicolae Ceauşescu. Strategia nu i-a folosit la nimic, însă pe termen lung a mai adăugat o pată la biografia sa, oricum des­tul de incertă. I-a ajutat însă, involuntar, pe cei care vor folosi ieşirile lui publice în sprijinul teoriei complotului KGB din de­cem­brie 1989. Dincolo de speculaţii şi „dez­văluiri“ revizuite periodic, toate la fel de puţin credibile, în cazul special al ge­ne­ralului Militaru par să existe dovezi certe ale colaborării sale cu KGB sau GRU. Ele se află, ni se spune, într-un dosar în­toc­mit de Direcţia a IV-a, care poartă nu­mele conspirativ Corbii. Surprinzător este că nimeni nu a prezentat vreodată un do­cument care să provină din acest dosar, de­şi el este obsesiv menţionat ca sursă do­cumentară şi ca fundament al întregului eşafodaj argumentativ.

Militaru vs. Trosca. Un conflict inventat?

Dacă în privinţa dovezilor colaborării lui Ni­colae Militaru cu KGB/GRU, ca motiv al îndepărtării sale din Armată, lucrurile sunt obscure, în privinţa carierei lui Gheor­ghe Trosca la Direcţia a IV-a, din punctul meu de vedere, ele sunt cât se poate de clare.

Din nefericire pentru autorii teoriei „asa­si­natului KGB-ist“ din timpul Revoluţiei, tra­seul profesional al viitorului şef de stat-major al USLA, consemnat în dosarul său de cadre¹, nu se intersectează deloc cu cel al presupusului său călău. Este ade­vă­rat că, între 1973 şi 1977, Gheorghe Trosca a lucrat la Direcţia a IV-a, dar nu la Ser­viciul 13, care se ocupa de Armata a II-a, comandată atunci de Militaru, ci la Ser­viciul 12, care se ocupa de coman­da­men­tele de armă şi direcţiile centrale ale Mi­nisterului Apărării Naţionale. La 1 oc­tom­brie 1977, el a fost detaşat pentru studii la Academia Militară, Facultatea de Arme Întrunite, Tancuri şi Auto, de unde a re­ve­nit la Direcţia a IV-a la 1 noiembrie 1979.

Ca să fie clar că în perioada „descoperirii trădării lui Militaru“ Trosca nu mai lucra la Direcţia a IV-a, Fişa sa de serviciu men­ţionează că în perioada respectivă a fost „la dispoziţia Direcţiei Cadre“, la fel ca în cazul tuturor angajaţilor MI care îşi în­trerupeau activitatea, dintr-un motiv sau altul. Abia din noiembrie 1979 el se re­în­toarce la Direcţia a IV-a, ca ofiţer III la Ser­viciul 13 (Armata a–II-a). Trecuse deja mai bine de un an (5 iunie 1978) de când Nicolae Militaru nu mai era şeful acestei structuri.

Nu este deloc clar cum ar fi putut Gheor­ghe Trosca să-i instrumenteze un dosar de urmărire lui Nicolae Militaru anterior anu­lui 1978, când acesta din urmă ar fi trebuit să fie „lucrat“ de un alt serviciu al Direcţiei a IV-a, şi cum ar fi putut să de­termine trecerea lui Militaru în rezervă, în perioada când Trosca era un simplu elev la Academia Militară. Sigur, ar fi putut afla prin natura muncii despre pro­blemele de dosar ale generalului Militaru, dar n-ar fi avut cum să influenţeze direct „scoaterea“ acestuia din Armată, din mo­ment ce nu el era ofiţerul de caz, iar cu un an înainte şi cu un an după eveniment, Trosca nu lucra la Direcţia a IV-a. Ad­mi­ţând că dosarul de urmărire Corbii ar exis­ta, că Gheorghe Trosca l-ar fi preluat du­pă venirea sa la serviciul CI al Armatei a II-a (1979) şi că ar fi continuat să-l ur­mă­rească pe general şi după trecerea sa în re­zervă (1983), cum ar fi putut afla Militaru numele ofiţerului care îl monitoriza? Se­cu­ri­tatea nu obişnuia să-i pună la curent cu astfel de lucruri pe cei aflaţi sub su­pra­veghere.

De asemenea, nu cred că lui Militaru i-au fost comunicate, nici anterior, nici în tim­pul evenimentelor din 1989, mişcările de per­sonal din cadrul Departamentului Se­cu­rităţii Statului. Nu avea cum să deducă sau să presupună că Gheorghe Trosca, ca­re l-ar fi deconspirat ca agent KGB/GRU în­că din 1978, a ajuns la USLA în 1986 şi es­te şeful statului-major în decembrie 1989. Mai mult, din moment ce nu doar Gheor­ghe Trosca ar fi putut şti că el este agent KGB/GRU, Militaru ar fi trebuit să ordone asasinarea metodică a mai multor ofiţeri de la Direcţia a IV-a, şi nu de la USLA, câ­tă vreme urmărea să se asigure că nu exis­tă martori ai „trădării“ sale.

Mult mai plauzibil, în opinia mea, este că, în 23 decembrie 1989, generalul Militaru ha­bar nu avea cine este locotenent-co­lo­ne­lul Trosca de la USLA. Cu alte cuvinte, nu avea nici un motiv să dorească să se răz­bune pe el şi să-l asasineze.

Cotună - omul potrivit la locul nepotrivit?

Maiorul Eugen-Trandafir Cotună (avansat în grad pe 22 decembrie 1989) a fost cel de al doilea ofiţer de la USLA care şi-a pier­dut viaţa în faţa MApN, în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Se afla la comanda celui de al doilea ABI (Automobil Blindat de Intervenţie) implicat în incident. Po­trivit certificatului de deces, înregistrat la IML Bucureşti cu numărul A.3/338/1989, moartea a survenit pe data de 24 de­cem­brie 1989 şi s-a datorat împuşcării (plăgi împuşcate cranio-cerebrale şi hemitorace stâng).

Prezenţa sa în cadrul misiunii încredinţată lui Trosca era perfect justificată. În de­cem­brie 1989, maiorul Cotună era co­man­dantul Detaşamentului Special de In­ter­ven­ţie, structură a USLA care se ocupa di­rect de partea militară a „antite­ro­ris­mu­lui“. Altfel spus, luptătorii.

Din dosarul său de cadre², rezultă că par­ticipa activ la misiuni de luptă, reor­ga­ni­zase Detaşamentul aducând cadre tinere şi se preocupa constant de îmbunătăţirea pregătirii grupelor de intervenţie. Exact omul de care aveai nevoie dacă plecai în­tr-o misiune de anihilare a unor „terorişti baricadaţi în blocurile de la Orizont“. Un detaliu ignorat cu bună ştiinţă este că, în decembrie 1989, Gheorghe Trosca nu era doar şeful de stat-major al USLA, ci, în ca­litate de adjunct al lui Gheorghe Ar­de­lea­nu (şeful USLA), el răspundea de ac­ti­vi­tatea Serviciului Operaţii şi coordona De­taşamentul Special de Intervenţie. Aşa­dar, era şeful direct al maiorului Cotună.

Desigur, faptul că o misiune de „li­chi­da­re“ fusese încredinţată tocmai acelor ofi­ţeri din USLA care erau abilitaţi să o con­ducă nu este tocmai o teorie plăcută pen­tru „conspiraţionişti“. Ce ne facem cu epi­sodul în care generalul Militaru cere ex­pres ca misiunea să fie condusă de Trosca, a cărui prezenţă în ABI nu ar fi fost jus­tificată, el fiind, nu-i aşa, un ofiţer de stat-major?

Un alt detaliu important este că aceşti doi ofiţeri se cunoşteau bine. Lucraseră îm­preu­nă în aceeaşi formulă (Trosca – şef, Co­tună - subaltern) la Direcţia a IV-a. Ur­maseră chiar şi aceiaşi paşi în cariera mi­li­tară: Armată, Securitate (Direcţia a IV-a), Academia Militară şi USLA, unde au ajuns împreună, în acelaşi an - 1986.

Aşadar, în seara zilei de 23 decembrie 1989, doi profesionişti ai acţiunilor militare spe­ciale ale USLA pornesc spre zona „Ori­zont“. Membrii Detaşamentului Special de Intervenţie sunt echipaţi în com­bi­ne­zoa­nele de luptă şi înarmaţi, iar misiunea lor este clară: „lichidarea teroriştilor“. Totuşi, încă de la plecarea din unitate, Gheorghe Trosca - nici pe de parte un novice, după cum am văzut - alege să se echipeze în ţi­nută completă de locotenent-colonel de ar­mată (pantaloni, manta, cizme), total ne­potrivită dacă pleci să lupţi cu „te­roriştii“, dar foarte potrivită dacă vrei să faci o escală la MApN. La fel de interesant es­te că Eugen Cotună, omul de încredere al lui Trosca, fusese, înainte de trans­fe­ra­rea la USLA, şeful Biroului de con­tra­in­formaţii al Diviziei 57 Tancuri Bucureşti. În acel moment, vehiculele unităţii erau des­făşurate în dispozitiv de luptă, asig­u­rând paza sediului MApN.

Vulgata despre Revoluţia din 1989 ne spu­ne însă că misiunea lui Gheorghe Trosca s-a schimbat pe traseu şi că, în loc să se deplaseze direct în zona „Orizont“, i s-a ce­rut „să-l lase“ la sediul Ministerului Apă­rării pe reprezentantul CFSN, pe dom­nul Constantin Isac, alias „Ionescu“, al că­rui traseu coincidea întâmplător cu traseul ABI-urilor.

Isac - un revoluţionar cu nume conspirativ?

Schimbului de focuri din noaptea de 23-24 decembrie 1989, din faţa MApN, i-au su­pravieţuit cinci membri ai detaşamentului lui Trosca. Patru „uslaşi“ şi un civil. Aces­ta din urmă, pe numele său real Cons­tan­tin Isac, apare frecvent în spaţiul public, oferind cu multă largheţe detalii, mărturii şi interpretări proprii ale evenimentului, în calitatea sa, incontestabilă, de martor ocu­lar. Cum a ajuns Constantin Isac în ABI-urile USLA? Încercând să găsesc un răs­puns, am apelat la propriile sale de­cla­raţii şi le-am comparat cu datele care pot fi documentate.

Prima apariţie a revoluţionarului Isac în timpul evenimentelor din decembrie 1989 es­te una video. Câteva minute de film pos­tate pe YouTube ni-l arată în spatele lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, în stu­dioul 4 al TVR, pe 22 decembrie. Se agită şi pare a organiza ceva, împreună cu un alt revoluţionar.

Următoarele secvenţe sunt relatate de el însuşi în numeroasele interviuri acordate de-a lungul timpului. Deşi interesante (îndeosebi episodul în care participă, în calitate de arbitru de judo, la Dinamoviada de la Iaşi, din decembrie 1989), pentru po­vestea de faţă ele nu sunt relevante.

Cadavre ale uslaşilor lângă cele două ABI-uri

Abia referitor la ziua de 22 decembrie 1989, Constantin Isac spune câteva lucruri semnificative. În acea zi el s-a aflat în mie­zul unor evenimente istorice. Într-o ca­me­ră din sediul CC, un grup de revoluţionari se pregătea să întocmească prima listă a membrilor CFSN, structura de conducere organizată ca efect al Revoluţiei, imediat du­pă fuga lui Ceauşescu. Isac se gândeşte să formuleze şi el două propuneri pentru listă. Îi trece, la poziţia 8, pe şeful Se­cu­rităţii, Iulian Vlad, iar la poziţia 17, pe şe­ful USLA, Gheorghe Ardeleanu. Motivaţia? Începuse să se tragă, era nevoie de „spe­cialişti pentru noile structuri“, iar ei pă­reau „de încredere“.

Probabil gestul de bună-credinţă al revo­luţionarului i-a impresionat pe cei doi şefi ai „Securităţii trecute de partea popo­ru­lui“, pentru că, la apariţia primelor zvo­nuri despre posibilitatea ca USLA să fie res­ponsabilă de inexplicabilele atacuri „te­roriste“ de afară, Gheorghe Ardeleanu şi Iu­lian Vlad (nu e clar dacă împreună ori se­parat) au propus ca Isac să fie omul de le­gătură al CFSN pe lângă această mis­te­ri­oasă structură. Mândru, după propriile de­claraţii, că i s-a încredinţat aşa o misiune importantă, Isac a pornit, alături de Ar­de­leanu şi adjunctul acestuia, colonelul Ioan Bliorţ, spre sediul USLA, pentru a verifica dacă întreg efectivul se află în unitate. A stat 45 de minute, i s-a dat raportul şi i s-au prezentat cadrele. După care s-a întors la sediul CC şi a informat că „trăgătorii“ nu sunt de la USLA, fiindcă aceştia sunt în mod cert toţi în unitate. Ciudat este că, atunci când s-a întâlnit cu Trosca, în sea­ra zilei de 23 decembrie, acesta nu şi l-a amintit pe Isac şi a simţit nevoia să i se prezinte formal: „locotenent-colonel Tros­ca de la USLA“. Să nu fi fost şeful sta­tului-major USLA în unitate pe 22 de­cem­brie, în timpul „inspecţiei“? Nu i l-a pre­zentat Ardeleanu tocmai pe cel de-al doi­lea adjunct al său? L-a uitat Trosca pe „re­pre­zentantul Revoluţiei“, după numai o zi?

Revenind la episodul „verificării loialităţii USLA“, trebuie spus că, la momentul respectiv, din unitate lipseau cel puţin 40 de luptători (80, după alte surse), aşa cum avea să recunoască senin Gheorghe Arde­leanu chiar în biroul lui Militaru, pe 23 de­cembrie, adică a doua zi după „inspecţia“ lui Isac. Absenţi erau uslaşii trimişi la Si­biu să-l „ajute“ pe Nicu Ceauşescu să „re­stabilească ordinea“ (pe care „con­s­pir­a­ţio­niştii“ i-au transformat în „comandouri so­vietice alcătuite din basarabeni“). Apar­­tenenţa lor la USLA a fost confirmată de Tudor Postelnicu, în declaraţia pe care a dat-o în timpul procesului Lotului CPEx, când a mărturisit că, la cererea te­lefonică a lui Nicu Ceauşescu, a vorbit cu Iulian Vlad, iar acesta, cu Gheorghe Arde­leanu, care a executat ordinul. Nu se ştie exact unde erau uslaşii lipsă la 22 de­cem­brie 1989, când i-a „inspectat“ Isac, dar nu ajunseseră în unitate nici la 24 decem­brie, când Militaru (devenit suspicios du­pă incidentul cu Trosca) i-a cerut din nou, imperativ, lui Ardeleanu să-i pre­zin­te situaţia cadrelor. Dacă Gheorghe Arde­leanu jongla în zilele Revoluţiei cu nu­mă­rul şi locurile unde se aflau subordonaţii săi, întrebarea este ce anume a verificat Constantin Isac la 22 decembrie şi cum a pu­tut să afirme cu certitudine că toate ca­drele USLA erau în unitate?

Conducerea FSN a fost totuşi mulţumită cu răspunsul lui Constantin Isac şi s-a gân­dit să-i caute pe „terorişti“ în altă parte. Trebuie spus că psihoza „teroriştilor de la USLA“ nu a fost creaţia exclusivă a unei manipulări televizate, aşa cum se acre­di­tează astăzi. Când a fost chestionat, ime­diat după primele schimburi de focuri din Piaţa Palatului, în legătură cu identitatea celor care trag, însuşi Iulian Vlad a afir­mat că ei ar putea proveni „de la Direcţia a V-a sau de la USLA“. Astfel încât psi­hoza „USLA = terorişti“ nu a emanat de la „civilii speriaţi şi militarii dezorientaţi“, nici de la agenţii KGB/GRU, ci chiar de la şeful Securităţii, care a indicat exact acele unităţi din structura aflată sub comanda sa, care ar fi putut acţiona în modul res­pectiv.

Activitatea lui Constantin Isac s-a in­ten­si­ficat pe 23 decembrie, simultan cu în­mul­ţirea incidentelor armate şi cu instalarea stării de război pe străzile Capitalei. El de­clară că, atunci când situaţia devenise dra­matică şi „teroriştii“ acţionau peste tot, a hotărât „împreună cu Mazilu şi Vlad“ că USLA trebuie să intre în acţiune şi să-i anihileze. Ca să planifice modul concret în care urma să se desfăşoare operaţiunea, a sta­bilit cu Gheorghe Ardeleanu să se întâl­nească la Ministerul Apărării. Ca semn de recunoaştere (!?!), Constantin Isac ne spu­ne că a rupt în două o carte de vizită, a scris numele „Ionescu“ pe ambele părţi şi i-a dat jumătate lui Gheorghe Ardeleanu.

Faptul că, într-un episod tragic şi con­tro­versat, din timpul evenimentelor din de­cembrie 1989, revoluţionarul Constantin Isac alege să se recomande cu un nume conspirativ nu a stârnit până acum niciun semn de întrebare numeroşilor ziarişti ca­re l-au ascultat depănându-şi amintirile. Nici faptul că este singurul dintre partici­panţii la Revoluţie care afirmă public că a procedat astfel. Nici motivaţia pe care o dă faptului că s-a prezentat cu un alt nu­me „pentru că erau vremuri tulburi şi i-a fost teamă să nu păţească ceva“.

Dar cum ar fi să aflăm că numele „Io­nes­cu“, ales „întâmplător“ de Constantin Isac „pentru a se recunoaşte“ cu şeful USLA pe 23 decembrie (şi ulterior cu Trosca, în ABI), era chiar numele conspirativ din do­sarul său de reţea de la Securitate?

(Va urma)

Note

1. ACNSAS, Dosar cadre T-110, f. 6-6v

2. ACNSAS, Dosar cadre C-122