Maladia plagiatului și „cercetarea“ din închisori

Pe aceeași temă

Joi, 4 februarie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) a organizat o dublă dezbatere cu temele Maladia plagiatului și anticorpii sistemului universitar şi Cărțile „ştiinţifice“ în regimul penitenciar, moderată de Gabriel Liiceanu şi Andrei Cornea. La discuţii au participat miniştri, reprezentanţi ai mediului academic şi ai unor ONG-uri, precum şi jurnalişti. Cu această ocazie, Premiul GDS pe 2015 i-a fost acordat preşedintelui Comisiei de Etică a Universităţii din Bucureşti, Marian Popescu.

Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Creat în 1994, Premiul GDS se acordă anual unei personalități, asociații sau organizații care a avut o prestație curajoasă în anul care a trecut. Premiul GDS a fost acordat de-a lungul timpului unor personalități și organizații cunoscute: anul trecut Laurei Codruța Kövesi, acum doi ani Germinei Nagâț, printre premianți se mai numără și Asociația Salvați Bucureștiul, Societatea Timișoara, dar și filozofi, politicieni, oameni de cultură. Pentru 2015, în urma unei dezbateri consistente între cei peste 50 de membri ai Grupului, Premiul GDS a fost acordat prof. univ. Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică a Universității din București.

Poziţionare curajoasă şi corectă în lupta antiplagiat

ANDREI OIŞTEANU (GDS):

Într-o conferinţă la Bucureşti, Adam Michnik spunea că în regimul comunist nu trebuia să fii mare erou dizident. Era suficient să gândeşti şi să acţionezi normal. Fiind o lume anormală, deveneai erou prin însuşi acest fapt. Schimbând ce e de schimbat, lucrurile se întâmplă la fel şi astăzi. În vârful ei, societatea e atât de profund coruptă – nu numai financiar şi politic, ci şi moral –, încât gesturile normale devin acte exemplare, aşa cum este cel al Comisiei de Etică a Universităţii din Bucureşti, condusă de prof. Marian Popescu. Din 2012 până astăzi, membrii ei au reuşit să rămână verticali, cu toate că, devoalând plagiate ale unor înalţi demnitari de stat, şi-au pus în pericol propria lor carieră profesională.

De regulă, Premiul GDS e aprig disputat: se fac două-trei propuneri, votează toţi membrii Grupului, voturile se împart. Anul acesta au fost două propuneri. S-a propus ca, pe lângă Marian Popescu, să fie premiat şi rectorul Universităţii din Bucureşti, prof. Mircea Dumitru, care, prin poziţia lui şi prin corpul comun pe care l-a făcut cu Comisia de Etică, a sprijinit luarea unor poziţii corecte şi curajoase. Avem însă o cutumă, aceea de a nu ne premia între noi şi, cum Mircea Dumitru este membru GDS, am convenit să-l premiem numai pe Marian Popescu. Facem însă un chapeau bas şi îi transmitem respectul nostru d-lui rector al Universităţii din Bucureşti.

Există un proiect de lege înaintat de d-l ministru al Educaţiei, Adrian Curaj, care prevede ca responsabilitatea retragerii titlului de doctor să treacă de la Comisia Naţională de Etică, mereu politizată şi schimbată de diverse regimuri, la comisiile de etică ale universităţilor. Aici e posibil să cădem cumva din lac în puţ, pentru că nu toate universităţile, private sau de stat, mici, medii sau mari, au preşedinţi de comisii de etică precum prof. Marian Popescu şi nici rectori precum prof. Mircea Dumitru. Mulţi nu vor avea curajul să devoaleze un plagiat care s-a petrecut în universitatea lor, cu conducător de teză de doctorat din universitatea lor, cu comisia lor etc. Ar fi curajul de a-ţi acorda un vot de blam, o bilă neagră ţie însuţi. Acordăm acest Premiu al GDS d-lui prof. Popescu şi pentru a încuraja profesorii universitari din ţară să rămână integri în faţa unor astfel de situaţii. Ne-am simţit reprezentaţi de Comisia de Etică şi de preşedintele ei, aşa că motivaţia pe care am scris-o pe Diploma care însoţeşte Premiul GDS sună astfel:

„Se acordă Premiul GDS pe 2015 d-lui prof. Marian Popescu, preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii din Bucureşti. Împreună cu colegii săi din Comisia de Etică, d-l prof. Marian Popescu a avut curajul ca, din 2012 până-n prezent, în pofida imenselor presiuni politice şi administrative, să stea vertical în faţa imposturii intelectuale, demonstrând şi făcând publice plagiatele unor teze de doctorat realizate de înalţi demnitari ai statului român. Această poziţionare curajoasă şi corectă a Comisiei de Etică în lupta antiplagiat nu ar fi fost posibilă fără sprijinul necondiţionat acordat de rectorul Universităţii din Bucureşti, d-l prof. Mircea Dumitru. Au fost astfel apărate principiile etice şi valorile ştiinţifice ale mediului universitar românesc, transformând ideea de autonomie universitară într-o realitate concretă.“ Felicitări!

Creșterea spectaculoasă a incidențelor de plagiat

MARIAN POPESCU (Universitatea din București):

Mulțumesc GDS pentru acordarea acestui premiu, care scoate în evidență rolul pe care l-a avut și îl are Comisia de Etică a Universității din București, faptul că aceasta a reușit, cu sprijinul necondiționat al rectorului său, prof. Mircea Dumitru, să instituie în timp, din 2012 până astăzi (și să sperăm că o vom face și în continuare), un reper moral în ce privește lumea academică românească. Am încercat și vă asigur că vom încerca în continuare să semnalăm breșele din cadrul legislativ în ceea ce privește activitatea noastră. În vara trecută am participat la o discuție condusă de d-l Gabriel Liiceanu și d-l prof. Dumitru. Atunci am făcut propunerea ca acest cadru legislativ să fie modificat. Era vorba de exceptarea demnitarilor de la analiza universităților în cazul suspiciunii de plagiat în primul rând și de reducerea pedepselor pentru deținuții care realizează și publică lucrări științifice în detenție. Mă bucur că este alături de noi aici și d-na ministru al Justiției, Raluca Prună, care a încercat să determine abrogarea paragrafului din lege care permitea eliberarea deținuților înainte de termen pentru lucrările științifice.

În 1975, eram student și împreună cu soția mea ne pregăteam pentru licență, când, citind o lucrare a unui autor român, au început să-mi vină în minte aceleași cuvinte și idei, dar în engleză. Mi-am adus aminte că e vorba de o teză de doctorat din 1923 a unui autor suedez. M-am dus la biblioteca de stat, mi-am luat lucrarea acasă, unde eu citeam traducerea din engleză, iar soția citea frazele identice în română din cartea profesorului de la facultatea mea. Am semnalat faptul atunci și mi s-a răspuns glumeț: „da, d-l profesor mai dă rateuri cu ghilimelele“. Nu știam că atunci descoperisem un plagiat clasic, cel prin traducere, și nici că îngăduința față de genul acesta de activități în mediul universitar are consecințe incalculabile.

Plagiatul nu este un tip de acțiune care se poate identifica foarte simplu. Cea mai complexă analiză arată că e vorba de 10 tipuri de plagiat. În cazul fiecăruia trebuie să-ți pui problema gravității în funcție de modul în care s-a fraudat, de situația în care s-a produs, adică dacă era vorba de folosirea fraudei pentru un concurs pe post didactic sau de o operă publicată etc. Literatura de specialitate pe care a trebuit să o consult din 2012, de când am acceptat să fiu președintele Comisiei de Etică, arată cu claritate că chestiunea plagiatului e abordabilă din mai multe perspective: tehnică, legală, morală, culturală, filozofică. Practic, până spre Iluminism nu se vorbea de chestiunea autorului unui text. Cu alte cuvinte, foarte mult s-a mers pe ideea de copiere, dar există posibilitatea de a copia licit sau ilicit. Din punct de vedere filozofic, mai este vorba de raportul dintre original și copie, un lucru care dă foarte mult de gândit atunci când trebuie să evaluezi originalitatea uneri lucrări, mai ales în mediul de cercetare. Raportul dintre memorie și amintire a pus totdeauna dificultăți celor care s-au ocupat de evaluarea plagiatelor. Din punct de vedere cultural, apare ideea autoratului, a practicilor culturale de transmisie a textelor și, din nou, a raportului dintre imitație și copiere.

Toate lucrurile acestea aduc aminte de situația din Hamlet, când apare fantoma tatălui ucis și îi spune două lucruri: să nu uite și să-l răzbune. Plagiatul e aidoma acestei fantome. Ea apare și dispare când nu te aștepți, vine și-ți transmite mesajul legat de memorie: aici a fost cineva care a scris lucrurile acelea și a venit altcineva care le-a luat și le-a trecut ca fiind ale lui, dar, în același timp, atunci când plagiatul e dovedit, de regulă, există și o sancțiune, e un tip de răzbunare post-factum, care ar repune lucrurile în ordine. Însă nu fantoma e problema, ci de ce a fost ucis tatăl. Problema este de a instala o cultură a eticii și a integrității care să poată reduce amplitudinea fenomenului, pentru că de eradicarea lui nu poate fi vorba. Toate universitățile mari din lume remarcă creșterea spectaculoasă a incidențelor de plagiat. Un raport al Universității Stanford pe 2004-2011 remarcă creșterea cu 136% a acestor incidențe. Odată cu apariția Internetului, fenomenul a căpătat proporții. Se discută deja de modificări ale cadrului legislativ în ceea ce privește topul acesta de fraudă în care Internetul joacă un rol major. Practic, o comisie de etică e aidoma regelui din Hamlet, care vine la final și-i vede pe toți aproape morți, constată dezastrul și spune că nu e bine ce s-a întâmplat.

Închisorile nu sunt institute de cercetare

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Suntem speriați, d-nă ministru, de faptul că viața intelectuală a României cunoaște o degradare fără precedent. Nimic nu seamănă, prin alte părți, cu ce se întâmplă în clipa de față la noi, indiferent cu câte procente cresc plagiatele pe glob. Pentru că cinismul cu care demnitarii și politicienii au ajuns să practice furtul intelectual, lipsa de rușine pe care o manifestă odată ce sunt dați pe față și protecția de care se bucură după ce plagiatul lor e dovedit – toate acestea nu-și au echivalentul nicăieri în lume.

Acum, privitor la articolul de lege care prevede reducerea perioadei de detenție pe baza scrierii în închisoare a unor „lucrări științifice“, toate discuțiile care s-au purtat în ultima vreme în jurul acestei legi au pornit de la definirea a ce înseamnă o lucrare științifică. N-ar fi oare cazul, pare că ați declarat chiar d-voastră recent, să facem un „studiu de impact“ asupra a ceea ce înseamnă lucrare științifică? Dar asta e problema? Mai cu seamă la televiziuni, ziariștii s-au prins într-o discuție falsă: „Să stabilim mai precis ce e o lucrare științifică, ca să știm dacă ce-au făcut deținuții acolo e științific sau nu“. Pentru Dumnezeu, dar chiar nu realizăm în ce situație grotescă am ajuns? Își pune cineva pe lume problema că într-o închisoare se pot face lucrări științifice?!?

Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Marian Popescu, Raluca Prună şi Vlad Alexandrescu la GDS.

Trei condiții trebuie îndeplinite ca să poți vorbi de facerea unei lucrări științifice. Unu: să ai un cercetător științific competent. Doi: să ai un institut de cercetare de prestigiu. Trei: să ai logistica cercetării – biblioteci și laboratoare. Așa stând lucrurile, pare un banc prost să spui că faci lucrări științifice cu Becali și cu Copos în închisori. Închisorile nu sunt institute de cercetare, iar deținuții nu sunt cercetători științifici. E ca și cum ai închide pisici într-un țarc și le-ai cere să dea lapte. Nici Einstein, închis într-o celulă, n-ar putea produce „lucrări științifice“. De la absurdul legii care presupune așa ceva trebuie pornit, și nu de la definirea a ceva care e total incompatibil cu condițiile detenției.

Legea de care vorbim acum nu e altceva decât ilustrarea unui lanț de complicități cu deținutul, a unui lanț cu cinci verigi, toate având o singură urmare: crearea unui mecanism de șubrezire/anulare a unei hotărâri judecătorești. În primul rând este legiuitorul însuși, care prin această lege favorizează infractorul. Cum frumos a spus cineva: omul intră la închisoare că a furat și iese de la închisoare că a furat. A doua verigă a acestui lanț este profesorul care atestă că tema propusă de deținut pentru lucrare este relevantă științific. Or, un profesor universitar de bună-credință nu poate să nu țină cont în avizul său și de cine vrea să dezvolte tema și în ce condiții anume. Cum să faci la închisoare, chemându-te Copos, o lucrare pe tema alianțelor matrimoniale în Principatele Române? Senzația e că ne batem joc unii de alții! A treia verigă de complicitate la fraudă e editorul care publică aceste falsuri. Editorul ori nu comercializează cartea, și atunci realizează complicitatea cu deținutul punând sigla editurii la bătaie pentru a consfinți caracterul „științific“ al lucrării pe doar câteva exemplare tipărite. Ori o comercializează (tipărind mai multe exemplare) și atunci pune în circulație un subprodus cultural, de vreme ce, am stabilit, la închisoare nu se poate crea nimic valabil din punct de vedere științific. A patra verigă a lanțului de complicitate cu deținutul o constituie membrii comisiei penitenciare, cei care, având deținuții sub ochi, girează situații neverosimile – faptul, de pildă, că se „scriu“ patru cărți în câteva luni sau o carte în 12 ore. În sfârșit, ultima verigă în acest lanț este deținutul însuși, perfect conștient de faptul că face un fals grosolan, că dă lucrarea la făcut în afara închisorii și că, în felul acesta, fură, plagiază, plătește.

Iată, am ajuns să discutăm și să întoarcem pe toate părțile lucruri evidente, în absurdul lor, pentru toată lumea. Nu credeți că există probleme mai urgente de rezolvat în România?

„Lucrarea științifică“ şi legea de executare a pedepselor

ANDREI CORNEA (GDS):

Am înțeles că dvs., d-nă ministru, ați propus suprimarea acelui celebru articol, a fost o decizie în CSM luată la limită împotriva acestei hotărâri și, în final, a rămas o suspendare a acestei prevederi până la toamnă. Ne-ar interesa să știm care e rațiunea acestei schimbări. Părerea mea e că era bună o suprimare absolută.

RALUCA PRUNĂ (ministrul Justiției):

Prevederea, exact în forma în care se recompensează prin reducerea unei părți din pedeapsă elaborarea de lucrări științifice în penitenciare, există în lege din 1969. A supraviețuit în varii forme: în 2006, aveam o zi recompensă pentru două zile de scris; în 2013, s-a propus la nivelul guvernului ca pentru lucrări, indiferent câte ar fi fost, să se dea un beneficiu de 20 de zile și în parlament, la propunerea cuiva care nu poate fi identificat pentru că nu e în procesul verbal, Comisia pentru Drepturile Omului a votat în unanimitate nu 20, ci 30 de zile, și nu pentru „lucrări“, ci pentru „fiecare lucrare“.

Când am venit la Ministerul Justiției am cerut statisticile ca să văd despre ce vorbim. Am fost foarte surprinsă să văd numărul de lucrări care a explodat în 2014 și 2015. Poziția mea nu-mi permite să fac judecăți de valoare, dar, ca fiecare om care are o minimă logică, sigur că leg ceea ce s-a întâmplat de faptul că asistăm la o intensificare a acțiunii penale împotriva marii criminalități, a corupției, mai precis. N-a fost ușor să obțin statisticile. Am publicat o primă listă cu autori și lucrări științifice pe 31 decembrie, dar am insistat la Administrația Națională a Penitenciarelor și am cerut fapta pe care a săvârșit-o cel condamnat, pedeapsa, numărul de lucrări, profesorul universitar sau conferențiar și editura. Am cerut și numărul de lucrări care s-au elaborat, cu speranța că au fost mai multe și că s-au reținut numai 350. Nu au fost mai multe, tot ce au scris a fost reținut ca lucrare științifică.

Am propus abrogarea, pentru că mi se părea normal să se poată face dovada de îndreptare în penitenciar în executarea pedepsei. Există și alte modalități prin care dovedești că te-ai îndreptat. Poți să faci muncă fizică, cursuri de formare, o mulțime de alte lucruri care, atunci când invoci beneficiul eliberării condiționate, după ce îți faci o fracție din pedeapsă, să poată fi cântărite de o instanță de judecată. Poziția mea e că, în executarea unei pedepse, persoana condamnată are un număr de drepturi, dar nu are în niciun caz dreptul de a-și exercita profesia. Am susținut faptul că, dacă pornim așa, ar trebui să recompensăm și activitatea creatoare: există oameni care fac muzică, fac teatru, pictează în penitenciar. Or, eu nu cred că acesta e sensul executării unei pedepse. Am încercat să susțin că există alte dovezi de îndreptare și că deținutul condamnat nu e privat de drepturile sale, dar n-am reușit.

Studiul de impact pe care trebuie să-l facem până pe 1 septembrie nu privește definirea „lucrării științifice“. În mandatul meu am să mă opun ca „lucrarea științifică“ să fie definită în legea de executare a pedepselor. Cred că e absolut ridicol, nu numai din punct de vedere al tehnicii legislative, dar asta ne-ar face unici. Avem deja păcatul supralegiferării. Pentru că avem o fibră morală destul de flexibilă și coruptă, simțim nevoia să facem legi multe, stufoase, să ne pierdem în proceduri, astfel încât aceste proceduri să nu poată fi aplicate. D-l ministru Curaj ar putea să confirme faptul că există un grup de lucru care lucrează de mai bine de un an la elaborarea unui regulament. Printre altele, grupul de lucru a descris procedura pe care trebuie să o urmeze cineva care vrea să elaboreze lucrări științifice. Relevant pentru această discuție cred că este, înainte de suspendarea aplicării acestei dispoziții, că un gir ex-ante de științificitate îl dădea profesorul sau conferențiarul, care spuneau că tema e relevantă pentru domeniul științific respectiv. Grupul de lucru din care au făcut parte oameni inclusiv din Ministerul Educației - și la poziția aceasta s-a raliat și CSM -, spunea să facem o procedură mai complicată, mai sigură, care să garanteze că numai lucrările cu adevărat științifice vor fi pubicate în perioada detenției. Și au ridicat pragul de dovedire anterioară a științificității temei de la profesor sau conferențiar la nivel de catedră. După ce lucrarea este elaborată, e trimisă din nou la catedră și catedra o trimite la Consiliul Național de Atestare a Tilurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), care finalmente trebuie să spună dacă lucrarea este științifică sau nu.

Motivele financiare din spatele plagiatului

VLAD ALEXANDRESCU (ministrul Culturii):

Privită din perspectiva culturii, chestiunea plagiatelor pare și mai nenorocită decât dacă o privim din perspectiva cercetării și educației: este o negare absolută a oricărei forme de creativitate și libertate a spiritului. Și ea se acompaniază, din păcate, cu motive veroase, josnic materiale, în sensul în care acoperă corupția. O corupție care atinge morala, dar și una materială, care are la bază un interes veros, o sumă de bani ascunsă sub masă. Atunci când e vorba de o lucrare științifică așa-zis elaborată în penitenciar, ea ascunde o sumă de bani: o operă mai mult sau mai puțin științifică, comandată în exterior unui expert sau unui profesor universitar (poate chiar același care a girat relevanța temei științifice), pentru o suma nemărturisită, neimpozitată. Dar și în cazul tezei de doctorat plagiate motivul este unul financiar. Pentru că acele persoane, fie că sunt funcționari publici, fie că sunt profesori, fie că sunt cercetători chiar, care ajung să elaboreze lucrări de doctorat plagiate o fac în primul rând din motive financiare: a avea un doctorat aduce 15% în plus la salariu.

Ca orice fenomen de corupție, și acesta pălește până la albeața translucidă în momentul în care e adus la lumină. Acest lucru se întâmplă cu plagiatele, cu lucrările așa-zis științifice elaborate în penitenciare, în condiții neverosimile. Biblioteca Națională, care ține de Ministerul Culturii, a deschis astăzi o expoziție cu lucrările elaborate în penitenciar care există în inventarul bibliotecii din cele peste 350 realizate. Până acum nici nu știam exact dacă există, unele dintre ele nici nu fuseseră aduse, în ciuda obligației legale a editurilor de a depune șapte exemplare la Biblioteca Națională. Pentru că fenomenul corupției se extinde la edituri. Cred că lumina tiparului, a expunerii, a reflectoarelor pot aduce în centrul atenției și răscumpăra într-o anumită măsură ceea ce nu e mărturisit, adică rușinea corupției.

MONICA MACOVEI (europarlamentar):

Societatea românească nu va face niciodată acel salt istoric dacă plagiatul nu va fi sancționat cu închisoare și dacă nu vor fi retrase toate titlurile obținute prin plagiat. Altfel, degeaba vorbim despre reforma învățământului. Trebuie niște răspunderi clare. Sunt judecători care au respins aceste cereri de recunoaștere a unor lucrări științifice și, ca atare, au respins scăderea din pedeapsă. Bravo lor! Dar sunt și instanțe cu judecători care au zis: „da, e lucrare științifică“ și au tăiat din pedepse. Aici cred că trebuie o sesizare la CSM, pentru a vedea cum au argumentat aceste cazuri judecătorii care au admis aceste lucrări și au redus pedepsele. Și e vorba și de judecătorii pentru drepturi și libertăți delegați în penitenciare. Adică, ne imaginăm cu toții că acești deținuți au dat bani ca să li se scrie aceste cărți și apoi să li se publice.

Maladia furtului intelectual subminează fundamentele nației

GABRIEL LIICEANU:

D-le ministru Adrian Curaj, pentru noi, devalorizarea titlului academic de doctor are o gravitate pe care nu se poate ca dvs. să nu o sesizați. Când banii se devalorizează, lucrurile se văd imediat la cursul de schimb. Când se devalorizează un titlu precum cel de doctor, lucrurile se văd în istoria ulterioară sub forma unor catastrofe naționale. Consecința teribilă a acestor furturi intelectuale este „atribuirea de false competențe“. Asta era observația pe care a făcut-o recent pe forum un comentator al problemei. Oamenii care au dobândit prin furt competența pe care o conferă un titlu academic autentic vor pune pe piață produse ratate. Nu se poate, din funcția pe care o aveți, să nu vreți să puneți capăt maladiei furtului intelectual, de vreme ce ea termină prin a submina fundamentele nației noastre.

Ați venit în acest guvern pe un val de enorme așteptări: educația este cel mai nenorocit domeniu al României în clipa de față și neajunsurile lui au cele mai grave urmări pe termen lung. Nu era oare firesc să găsiți o rezolvare pentru cele mai stridente anomalii ale anilor din urmă? N-ați tranșat în acest răstimp nici cazul plagiatului Ponta, care ne-a făcut de rușine în fața întregii lumi, nici cazul doctoranzilor lui Oprea și al lui Oprea însuși, care a inaugurat conducerea de doctorate plagiate de către un conducător de doctorat plagiator. Iar dvs. sunteți, culmea!, membru indemnizat prin buget al Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale, în care toate aceste malversațiuni au avut loc. Iarăși, în clipa de față, vă aflați într-un guvern în care aveți alături de dvs. un coleg plagiator, care ocupă postul de ministru de Interne. Cum puteți, petrecându-se toate astea, să stați, ca ministru al Educației Naţionale și Cercetării Științifice, liniștit?

ADRIAN CURAJ (ministrul Educației):

Mi-am asumat să fiu cumva curățătorul grajdurilor lui Augias. Sunt la minister de trei luni și mi se cere să vindec o boală de 25 de ani.

Dacă vorbim de publicat cărți sau articole științifice în penitenciare, îmi pare rău, dar nu noi am dat legea aceasta. Pentru mine, venind din zona științei, important este dacă lucrările respective sunt științifice, atât. Nu spun dacă e bine sau rău, ci dacă sunt științifice.

I-am sugerat d-nei ministru, când am discutat telefonic, ce responsabilitate poate să aibă universitatea. I-am spus că, până la urmă, pe un cuprins și pe o posibilă bibliografie cineva spune: da, ar putea să fie o lucrare științifică. Nu poți să dai un astfel de accept dacă nu este vorba despre un cercetător dovedit, care poate are în spate o istorie semnificativă.

Am rugat universitățile să facă raport de tot ce au, caz cu caz. Am rugat rectorii să aibă o abordare foarte directă. Nu vreau să renunțăm la forța fantastică a democrației participatorii, care a mai fost călcată în picioare de mulți. Eu nu vreau să mă întorc la vremea când nu se mai făcea cercetare, în care în universități era cenzurată și oamenii nu puteau să-și exprime părerile.

Un nou cadru legal pentru retragerea titlului de doctor

ANDREEA PORA (GDS):

În perioada următoare, CNATDCU va reverifica aceste lucrări - atât pe cele deja existente, cât și pe viitor?

ADRIAN CURAJ:

Eu nu consider că acest lucru trebuie să-l facă CNATDCU. Consiliul trebuie să aibă rolul lui de a stabili criterii și de a se asigura că acreditarea în țara asta are sens, trebuie să urmărească procesul și calitatea școlilor doctorale etc.

Legat de retragerea titlurilor de doctor, dacă ați fi încercat să o luați sistematic, ați fi văzut că, din păcate, așa cum a fost fost construit cadrul legal, nu putea fi susținută corect, până la capăt și legal, orice acțiune de anulare de diplomă în contextul existent. Și atunci am luat o decizie responsabilă, am făcut primii pași. În ședința de guvern de miercuri, voi da o notă de informare colegilor și voi avea prezentate toate pachetele care înseamnă modificarea Legii educației, modificarea Hotărârii de Guvern (HG) care acoperă studiile doctorale, astfel încât să creăm un cadru în care deciziile să poată fi luate și aplicate. Am luat-o sistematic, căutând să am un cadru legal în care deciziile să aibă un fundament juridic clar. Dacă responsabilitatea este în altă parte decât universitatea, eu unul consider că facem o mare greșeală pentru școala românească și societatea românească. Pentru că CNATDCU va fi instanța de apel. Iar instanța de apel va face, la limită, apel la evaluatori externi prin mecanismul peer-review. Construcția unei alte instituții e un mecanism care poate fi ușor afectat de decizii politice. Mecanismul pe care îl propun e unul care pornește de la responsabilitatea universității. Legea a avut variante mai multe, din 2008 până în 2011, în care se spunea că universitatea atribuie titlul. După 2011, ministrul atribuie titlul. În ambele situații, și e prevăzut în dispozițiile tranzitorii, universitatea va trebui să decidă la nivelul ei și să semneze cu responsabilitate la nivel de rector și după aceea avizul CNATDCU va fi aviz conform pentru ministru, astfel încât oricine va veni după mine să nu poată să fugă de ideea că trebuie să emită ordinul, dacă este cazul, de revocare. Deci mecanismul este construit astfel încât finalul să fie atât de formal încât să nu poată fi oprit.

Probleme la Consiliul Național al Rectorilor şi la CNATDCU

MIHAELA MIROIU (SNSPA):

Din punctul meu de vedere, la ora actuală există niște inamici substanțiali ai normalizării vieții academice în România și în sensul onestității intelectuale, și în sensul calității educației superioare și cercetării. Statistic vorbind, cei mai mulți dintre membrii Consiliului Național al Rectorilor sunt acești inamici. Primul lucru pe care îl fac în mod fundamental este că secretizează starea fiecăruia dintre profesorii din universități, rezultatele generale ale cercetării, fac tot posibilul să amâne o evaluare calitativă de substanță, au votat să nu se aplice prevederile legale pentru finanțarea universităților, să se amâne sau să se piloteze și ce i-a durut cel mai mult a fost situația în care trebuiau, inclusiv, să spună fiecare câte citări are, ce impact are, ceea ce ei au făcut la nivel individual și calculat pentru universitate. În momentul în care au existat asistenți și lectori universitari care și-au văzut profesorii că au o situație mult mai proastă decât a lor, rectorii și conducerile universității au cerut secretizarea informațiilor din universitate. Politica principală a Consiliului Național al Rectorilor e fuga de competiție. Ei cred că noi putem să continuăm să producem doctori și masteri care sunt în competiție în Balta Brăilei, ignoră în totalitate interesul lor de a fi în competiție cu lumea largă. Deci ceea ce fac sistematic este să obstrucționeze fundamental o competiție onestă, transparentă în interiorul propriei universități, între universități și între produsele noastre intelectuale și cele ale lumii largi.

Să discutăm acum calitatea celor din CNATDCU. În multe comisii calitatea este deplorabilă. Sunt unii oameni în comisiile alea care, atunci când le-ai introdus numele în baza de date academice, îți dă error. Ajungi în halul ăsta încât să te duci să faci abilitarea, tu, un om recunoscut în comunitatea profesională, și să te evalueze „D-l Error“? Calitatea celor care compun acum CNATDCU trebuie transparentizată: cine sunt, ce-au făcut oamenii ăia, ce Indice Hirsch au, câte citări etc.

Acest demers început de d-l ministru coerentizează legislația - el trebuie să rezolve asta instituțional, nu poate fi justițiar la modul „te iau, plagiatorule, și te arunc în Lună“, că n-are cum. Sper că se ține de promisiune, mai ales că toți cei trei miniștri de aici, pierzând aceste ministere, nu au de pierdut decât lanțurile. Deci, ori fac istorie acum, ori nu are niciun fel de sens pariul lor cu toată povestea asta.

Doctoratul lui Victor Ponta

MONICA MACOVEI:

Ce se întâmplă cu doctoratul d-lui Ponta? Când ați venit ministru, v-am solicitat să retrageți titlul de doctor. Dvs. ați spus: cereți-mi public. Ați mai spus: aștept să primesc încă o dată materialele de la Universitatea din București, deși erau în minister. D-l Popescu vi le-a mai trimis o dată. De ce nu îi retrageți doctoratul?

ADRIAN CURAJ:

Nu avem cadru legal. L-am modificat ca să clarificăm lucrurile, corect și coerent.

MARIAN POPESCU:

Există ceva care împiedică verdictul Comisiei de Etică să fie validat, și anume, faptul că universitatea nu avea voie să se ocupe de analiza doctoratelor plagiate în cazul demnitarilor. Am retrimis dosarul plagiatului. Dar la ora asta nu există o instanță. Înțeleg că e vorba de un nou cadru legislativ care urmează să fie pus în operă. Noi am cerut ca, din moment ce titlul a fost acordat de către universitate, universitatea să fie în măsură să-l retragă, și înțeleg că d-l ministru e de acord cu această idee.

ADRIAN CURAJ:

Pentru că a trebuit modificată Legea educației, și asta se putea face numai prin Ordonanță de Urgență (OUG), săptămâna viitoare va fi nota în guvern și peste două săptămâni va fi ordonanța. În două săptămâni va fi OUG, HG-ul de modificare a Codului școlilor doctorale va fi într-o lună de aici încolo.

Sală:

Într-o lună i se va retrage doctoratul d-lui Ponta?

ADRIAN CURAJ:

Într-o lună vom avea cadrul legal perfect funcțional.

TEODOR BACONSCHI (GDS):

Mafia care patronează contraselecția s-a creat pe baze comuniste în ‘90 și s-a dezvoltat arborescent 25 de ani. Nu a fost cenzurată, nu au apărut anticorpi sociali sau instituționali juridici sau de altă natură care să poată pune capăt acestei contraselecții. Pe baza contraselecției s-a reprodus elita politică din comunism. În aceste condiții, un guvern de tehnocrați, care prin definiție e lipsit de un suport politic, are o marjă de manevră mai degrabă limitată. Nu vă cer acum să rezolvați dvs. această enormă cumulare de contraselecție. Mi se pare însă că chestiunea plagiatelor nu trebuie îngropată în această legislație stufoasă. Pentru că nu e un accident absența oricărei universități românești din Top 500. Nu e un accident contraperformanța cronică instalată la nivel macroeconomic, al exportului cultural, al capacităților de a fi competitivi pe piața mondială a ideilor. Toate acestea sunt derivate din starea de fapt căreia îi dăm ocol cu tot felul de anecdote și de epitete, de pildă, plângându-ne că avem o legislație kafkiană.

Ministrul Justiţiei, Raluca Prună, şi ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, în timpul dezbaterii.

Mii de tineri români care au făcut performanțe academice nu au fost acceptați niciodată în sistem, pentru că ar fi alterat cultura contraselecției. Aceste forme de impostură duc la bazinul din care se selecționează primii miniștri ai României și vorbim de soarta a 20 de milioane de oameni care, la un moment dat, e legată de indivizi a căror carieră e bazată pe un fals academic originar. Vă rugăm să creați pentru moment, cu titlu pedagogic, jurispridența în materie de retragere a titlurilor academice fraudate. Măcar câteva exemple să avem, nu să ni se spună că până acum nu s-a putut și de-acum încolo cu atât mai puțin.

LIVIU PAPADIMA (Universitatea din București):

Am făcut parte din această comisie consultativă, cu reprezentanți din principalele universități din România. Știam foarte bine ce presiune uriașă este pe aceste cazuri mult mediatizate (Ponta, Oprea) și știam că mandatul nostru e cumva corelat de această presiune. Pe de altă parte, am considerat că, dacă este să gândim așezarea problemei eticii academice, în speță cea a doctoratului, în niște baze solide, nu trebuie să cădem și noi în aceeași greșeală și să facem legi cu dedicație, împotriva lui Oprea, a lui Ponta etc. Ne interesează în primul rând soarta eticii academice în învățământul superior din România.

Academia de Științe ale Securității Naționale

SABIN ORCAN (jurnalist):

Domnule ministru, când vă dați demisia din Academia de Științe ale Securității Naționale, unde sunteți coleg cu niște plagiatori dovediți, ba chiar cu oameni care au coordonat plagiate?

ADRIAN CURAJ:

Din punctul meu de vedere, școala, investiția în știință și inovare sunt subiecte de siguranță și securitate națională. Atunci când am primit invitația, a venit de la o persoană pe care o respect foarte mult, de la prof. Maior, care acum este ambasadorul nostru în SUA. Am considerat că este extrem de util să răspund acestei invitații, pentru că în această situație pot să trasmit mesajul puternic al necesității de a investi în știință, inovare, învățământ superior. Este o instituție publică românească, nu e nimic ascuns, a fost creată și a fost vizibilă din primul moment.

EMILIA ȘERCAN (jurnalist):

8 milioane de euro din bugerul educației pe 2016 merg către această academie.

ADRIAN CURAJ:

Deja am dat aviz negativ pentru finanțarea ei.

EMILIA ȘERCAN:

Sunteți într-o profundă incompatibilitate morală, luând bani de la această academie. Nu găsiți că ar fi rezonabil să demisionați măcar din academie, dacă nu din funcția de ministru?

ADRIAN CURAJ:

Am solicitat să nu mai primesc această indemnizație. Ce am primit până acum am donat unei instituții care face educație. Voi lua decizia și voi anunța ce voi face în legătură cu menținerea sau plecarea mea...

Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU

Transcriere și editare de MARA ȘTEFAN