Brexit: un referendum despre natura UE

La 5 februarie, un sondaj comandat de ziarul Times arăta că 45% dintre britanici erau favorabili ieșirii din UE, 36% fiind împotrivă şi o cincime nehotărâţi. Sondajul fusese realizat la două zile după publicarea schiţei acordului negociat de David Cameron cu Donald Tusk, perceput ca un exerciţiu ineficient de PR. Acesta nu livrase reforma fundamentală a UE şi a relaţiei sale cu Marea Britanie, promisă de David Cameron ţării sale.

Anterior, liderii UE îi spuseseră lui Cameron că vor respinge propunerea de a le interzice migranților din UE accesul la beneficii sociale timp de patru ani. A început apoi căutarea unei alternative. Soluția asumată de Cameron s-a copt de fapt în biroul lui Jean-Claude Juncker. Aceasta a fost numită „frâna de urgență“ și permite Londrei să suspende beneficiile sociale pentru migranții din UE - cu condiția să poată demonstra că libera circulație a persoanelor este o povară pentru serviciile publice din Marea Britanie. Săptămâna trecută, Comisia Europeană a acceptat că nivelul actual al migrației din Marea Britanie ar justifica activarea frânei, ceea ce înseamnă că ar putea fi pusă în aplicare imediat după referendum.

Numeroşi critici din presa britanică văd acordul ca pe un pachet găunos care nu confirmă aşteptarea unui „nou aranjament“ cu modificări substanţiale, radicale şi juridic obligatorii pentru Marea Britanie. O schimbare semnificativă ar fi necesitat modificarea regulilor privind libera circulație a persoanelor, restabilirea capacităţii Marii Britanii de a-şi controla propriile frontiere sau de a-şi încheia propriile tranzacții comerciale. Dar asta ar fi însemnat şi schimbarea tratatului, opţiune pentru care, în condiţii de criză, nu există nici cel mai mic apetit politic, nici măcar printre statele cele mai dezamăgite de prestaţia leadership-ului UE.

Se pare că, în cele din urmă, Marea Britanie nici nu va putea controla frâna de urgenţă. Această putere va aparţine Curţii Europene de Justiţie, probabil cel mai important susţinător al unei integrări încă şi mai avansate. Draftul textului va trebui negociat şi acceptat de toate cele 28 de state membre, multe dintre ele fiind ostile.

Răspunsurile profund inadecvate la crizele multidimensionale au creat percepţia că UE nu mai are capacitatea de a-i convinge pe majoritatea britanicilor că mai poate să joace un rol major în viața lor. Multe dintre personalităţile UE spun că Marea Britanie trebuie să rămână în Uniune pentru ca pragmatismul său să influenţeze afacerile europene. Dar în practică, Marea Britanie are o influenţă limitată. Un semn revelator este faptul că, în comparaţie cu oricare alt membru major, de cele mai multe ori Londra s-a aflat în tabăra perdanţilor. Lipsa sa de influenţă s-a văzut atunci când Angela Merkel a putut invita în mod unilateral un milion de refugiaţi (care prin reunirea familiilor pot ajunge eventual la 6 milioane), ignorând total politica privind imigraţia a celorlalte state membre. Într-o insulă tot mai suprapopulată, 50% dintre casele construite de Marea Britanie în 2016 şi chiar pe viitor vor fi necesare numai pentru imigranți.

Cameron știe că are o luptă de dat pentru a câștiga referendumul, care ar putea avea loc la sfârșitul lunii iunie. El îi presează pe susținătorii Brexit-ului din propriul guvern și foloseşte tot arsenalul de influenţă al Biroului Primului Ministru pentru a reduce la tăcere orice disidenţă. Deşi e conștient de faptul că majoritatea activiștilor de partid sunt eurosceptici, el le-a spus parlamentarilor săi să le ignore punctele de vedere. Chiar şi dacă va câştiga referedumul, foarte probabil metodele sale vor sfârşi prin a crea un partid conservator profund divizat, iar ultimii săi ani în fruntea guvernului (plănuieşte să demisioneze în 2019) ar putea fi foarte conflictuali.

Situaţia lui ar fi putut fi mai puțin gravă dacă alegătorii britanici ar fi putut să detecteze o anumită flexibilitate, dorința de schimbare și de a răspunde preocupărilor Marii Britanii. Însă interlocutorii europeni ai lui David Cameron, preocupați de perspectiva unei Uniuni cu un grad mai redus de integrare, i-au spus că Bruxellesul nu va devia de la obiectivul ales, o eventuală uniune federală. Asta este și părerea influentului ministru de Finanţe, George Osborne. La Forumul de la Davos el a vorbit despre logica inexorabilă a eurointegrarii după modelul federalismului fiscal practicat de Alexander Hamilton în perioada de început a SUA.

Există însă și puncte de vedere contrare. Influentul comentator pe afaceri europene de la Daily Telegraph, Ambrose Evans Pritchard, crede că UE se află într-o profundă criză sistemică. Ceea ce înseamnă că atît dorința cît și capacitatea de a crea un superstat s-au evaporat: "nu trebuie să ne lăsam amăgiți de redresarea pe termen scurt alimentată de petrolul ieftin, de un Euro ieftin, de sfîrșitul austerității și apelul la stimularea economică prin rețeta "quantitative easing" (venită la cinci ani după cea din America). Europa, afectată de uriașă îndatorare deflaționistă, este practic lipsită de apărare atunci cînd va veni următoare recesiune globală". În opinia sa introducerea monedei unice europene a fost una dintre cele mai dezastruoase decizii politice luate în secolul trecut,"o decizie a cărui spectru va continua să o urmărească pînă cînd cineva va ceda în cele din urmă, probabil italienii".

Mulţi dintre britanici erau gata să accepte un viitor european post-național deoarece aceasta părea să fie traiectoria istoriei. Germania părea capabilă să joace rolul hegemonului european benign și predictibil și doar câteva voci conservatoare îşi arătau îngrijorarea. Dar încrederea în discernământul, în bunul simţ al Germaniei s-a evaporat și mulți britanici sunt tot mai sceptici față de ideea de a preda prerogativele politice către birocraţia şi politicienii franco-germani și din Benelux, oameni care au creat haos după haos în Europa. Unul dintre puținele argumente puternice pentru rămânerea Marii Britanii în UE este acela că starea precară a civilizației europene nu mai are nevoie de şocuri suplimentare care ar putea arunca Europa într-o criză şi mai profundă.

La prima vedere, se pare că David Cameron îşi va obţine victoria cu sprijinul unei populaţii lipsite de entuziasm. Aproape întreg cabinetul său, majoritatea parlamentarilor conservatori, aproape tot Partidul Laburist, majoritatea marilor companii, aproape toate grupurile de lobby şi o mare parte dintre celebrităţi şi intelectuali vor susţine tabăra europeană.

Dar să nu uităm de Franța în 2005. Şi acolo exista o susţinere copleșitoare pentru o Constituție Europeană. Cu toate acestea, cei care au preferat ca UE să rămână o alianță bazată pe cooperare între state naționale – şi nu un monstru birocratic ineficient – au obţinut o victorie surpriză. Oare vom vedea şi în insula vecină Franţei o atitudine similară, opțiunea pentru o Europă care să nu semene tot mai mult cu vechea Uniune Sovietica? Sper ca acesta să fie rezultatul când britanicii vor avea şansa să voteze.

Traducere şi adaptare de OCTAVIAN MANEA