Cinci ani de lagăr stalinist pentru originea germană

În 1945, Jean Schafhütl, student la Arhitectură, a fost aruncat într-unul dintre convoaiele care erau înţesate cu cetăţeni români care avuseseră ghinionul să aibă origini nemţeşti.

Fiecare relatare a experienţelor de natură concentraţionară din URSS păstrează în ma­re acelaşi cadru teribil, indiferent dacă e vorba despre cercurile cele mai în­tu­ne­ca­te şi crude ale Gulagului, precum Kolîma sau Norilsk, sau dacă este vorba doar de mun­ca forţată în estul Ucrainei, cum a fost cazul cu marea majoritate a de­por­ta­ţilor cetăţeni români de origine germană.

Ghinionul lui Jean Schaf­hütl a fost că străbunicul lui provenea dintr-o localitate din Şvabia su­dică şi a hotărât să se sta­bi­leas­că în Bucureşti, unde calităţile sale de felcer şi de confecţioner de ban­da­je ar fi fost apreciate la justa lor valoare. De altfel, Principatele Dunărene şi mai apoi România antebelică au atras o mul­ţime de me­seriaşi, tehnicieni, ingineri, doctori şi profesori, adică acea burghezie de care so­cietatea românească avea mare nevoie. Pâ­nă la dezvoltarea unei burghezii autoh­to­ne, savoir-faire-ul a fost asigurat de stră­ini care, de cele mai multe ori, au fost şi asimilaţi de societatea românească. Frac­turile istoriei contemporane aveau să răs­co­lească şi acest strat al societăţii ro­mâ­neşti, iar nebunia şi fanatismul politic ca­re iniţial a lovit comunitatea evreiască s-a întors în 1945 împotriva celei germanice din România. În ianuarie 1945, Jean Schaf­hütl, proaspăt student la Arhitectură, având doar 22 de ani, a fost ridicat de că­tre jandarmi şi aruncat într-unul dintre con­voaiele care erau înţesate cu ce­tăţeni români care avuseseră ghinionul să poarte nume nemţeşti sau să aibă origini nem­ţeşti. Cel puţin 75.000 de etnici germani au fost deportaţi în URSS (30.000 de saşi transilvăneni, 5.000 de şvabi sătmăreni, 33.000 şvabi bănăţeni şi câteva mii din Vechiul Regat şi Bucureşti). Stalin avea în vedere două obiective care se completau foar­te bine: 1) pedepsirea generică a ger­ma­nilor, oriunde s-ar fi aflat, indiferent de poziţia pe care au avut-o faţă de re­gi­mul nazist; 2) nevoia de forţă de muncă, răz­boiul nefiind terminat.

Ne putem lesne imagina şocul resimţit de tâ­nărul Jean Schafhütl, care nu fusese pe front, în momentul în care a simţit pe pro­pria piele ororile războiului care-l ocolise până atunci. Într-un vagon cu alţi 35 de oameni, ataşat unei garnituri care avea 44 de vagoane, suferă de sete şi priveşte cu groază cum un prim camarad, un ado­les­cent, îşi dă duhul în indiferenţa gărzilor so­vietice. Transportul a fost dirijat către zo­na Donbass. Aproximtiv 90% dintre ger­manii din România au ajuns şi au muncit aici, în 85 de lagăre, restul mergând în Urali. Jean Schafhütl a fost obligat să se adap­teze muncii din mina Kras­no­don, reu­şind să scape de două ori cu viaţă în urma unor accidente de muncă teribile. Alţi co­legi de suferinţă nu au fost atât de norocoşi.

Regimul de detenţie nu era cel mai dur, germanii având un sta­tut ambiguu, fiind plătiţi, chiar dacă derizoriu. Jumătate din bani era reţinută de lagăr drept chel­tuieli pentru cazare (!) şi masă (meniul, cel puţin în primii doi ani, era format din caşă, puţină pâine şi supă de gogonele). În plus, în lagăr nu exista o separare între fe­mei şi bărbaţi, acest lucru permiţând dez­voltarea unei largi palete de relaţii sen­timentale. Iar tânărul personaj al cărţii, alter-ego-ul autorului, nu are cum să ră­mână imun la aceste intrigi amoroase. Pro­babil şi de aceea Jean Schafhütl a preferat să folosească persoana a III-a, care i-a permis unele divagaţii. Însă aspectele mor­bide nu lipsesc, cele mai grele momente apă­rând după ce rezervele (chiar de gră­sime) de acasă au dispărut. În plus, în 1946, URSS a fost lovită de secetă şi o foamete care au făcut sute de mii de victime. Aju­toarele alimentare americane, celebrele con­serve, pe care Jean Schafhütl le ob­ser­va cu admiraţie în 1945, au dispărut în ur­ma Războiului Rece. Ajungând la limită, atât fizic, cât şi psihic (refuzul de a se mai îngriji, de a se spăla, de a se des­păduchia – în fapt, o decădere din con­di­ţia de om care prevestea moartea), a fost salvat de un camarad mai în vârstă care-l duce cu forţa la baie. În 1947 deja numărul dece­daţilor din cauza foametei şi con­di­ţii­lor igienice deplorabile din lagăr a crescut, ajungând la doi-trei morţi zilnic, abia în 1948 condiţiile din lagăr şi alimentaţia îm­bunătăţindu-se uşor. Probabil şi ca ur­ma­re a demobilizării unei părţi a Armatei Ro­şii şi a întoarcerii bărbaţilor acasă, la ve­chile lor locuri de muncă din mine, de­por­taţii germani au fost folosiţi în 1948 la cons­truirea unor linii de cale ferate, o muncă la fel de grea, mai ales în condiţii de iarnă. La un moment dat, Schafhütl a ajuns să muncească şi la repararea liniilor de tramvai din Voroşilovgrad (actualul Lu­gansk), care i s-a părut metropolă după atâ­ţia ani petrecuţi în Krasnodon.

Deportaţii din Germania au fost eli­beraţi în ianuarie 1949, în timp ce germanii din România, abia în noiembrie 1949. Fiecare prizonier de război sau de­por­tat în URSS a resimţit acelaşi şoc al re­ve­ni­rii, căci lăsaseră în urmă o Românie „bur­­gheză“ şi reveneau într-una „mun­ci­to­reas­că“. Schafhütl observă şi el trans­for­mă­ri­le. Influenţa comunistă şi frica deja se ins­tauraseră la toate ni­ve­lurile societăţii, iar opera de transformare a ţării, folosind ma­tricea bolşevică, îşi fă­cea resimţită pre­zen­ţa. Intrând în Ro­mâ­nia pe la Sighet, foştii deportaţi, cetăţeni români de origine ger­ma­­nă, cumpără zia­re şi nu le recunosc. „Nu găsise nimic să-l intereseze cu ade­vă­rat, până şi echipele de fotbal se schim­ba­seră, erau altele acum, pe care nu le cu­noştea. Dispăruse Juventus şi Unirea Tri­color, apăruseră în loc CCA şi Dinamo.“ Ajungând la 1 de­cembrie 1949 în Bu­cu­reşti, Jean Schafhütl descoperă cu mirare că transformările avu­seseră loc mai de­grabă la nivelul oa­me­ni­lor decât al ora­şu­lui. „Se temuse un pic că lumea o să se ui­te la el ca la urs după cum era îm­bră­cat, dar nu-i dădea ni­meni nici o atenţie. Mai toţi purtau acum şepci, pălării pu­teai să le numeri pe degetele de la o mâ­nă. Şi pufoaice zări des­tule - când ple­ca­se nimeni nu ştia de ele, nu auzise ce sunt alea. Oamenii um­blau zgribuliţi în par­de­sie subţiri, păreau destul de prost îm­bră­caţi, cu figuri înc­runtate, nu zărea - sau doar i se părea? – pe nimeni zâmbitor.“

Jean Schafhütl şi-a continuat viaţa de un­de o lăsase, devenind arhitect, rămânând în România comunistă, în condiţiile în care ar fi putut s-o părăsească, chiar dacă nos­talgia celor cinci ani pierduţi, dar for­ma­tivi l-a bântuit multă vreme. „Cinci ani din viaţă - şi nu cinci