Flancul Estic: o apărare de catifea

La summit-ul NATO din Țara Galilor se sta­biliseră noi roluri pentru alianța mi­li­ta­ră și un nou mod de operare - mai ra­pid, mai adaptat noilor provocări. De atunci a trecut un an și jumătate, iar lucrurile par să fi rămas în bună parte înghețate. Cel puțin în ce privește ati­tudinea față de Rusia, prea puține s-au schimbat.

La reuniunea „de etapă“ de pe 10 și 11 februarie, mi­niștrii Apărării din statele NATO au pus la punct, teo­retic, acest nou model de descurajare, care va per­mi­te Alianței ca, pentru prima dată după Răz­boiul Rece, să-și poziționeze trupele la granițele sale. Ideea a fost lansată încă din septembrie 2014. Nici până acum însă, nu s-au decis elemente esențiale, precum di­mensiunea acestei forțe terestre și ma­ritime și nici cine va contribui exact la ea. Merită menționat că au existat totuși câ­teva promisiuni concrete. Prima, din par­tea Statelor Unite, care s-au angajat să con­tribuie cu încă 3.000 de militari la apă­rarea europeană și să sporească, de anul viitor, de patru ori banii alocați Inițiativei pentru Reasigurare Europeană (forțele ame­ricane din Europa), până la un total de 3,4 miliarde de dolari. Suplimentul de bu­get (încă neaprobat) cerut de preșe­din­te­le Barack Obama ar urma să fie folosit atât pentru exerciții și trupe suplimentare, cât și pentru a prepoziționa echipament greu care să fie folosit de trupe în cazul în ca­re acestea ar trebui suplimentate. Nu știm nici unde va fi poziționat acest echi­pa­ment greu. A doua promisiune a venit de la Marea Britanie: mai multe nave mi­li­tare la operațiunile Alianței din Marea Bal­tică.

E greu de estimat la această oră ce efect va avea promisiunea consistentă a Ame­ri­cii, dacă nu îi va face cumva pe ceilalți ali­ați să se considere deja la adăpost și să crea­dă că nu mai e nevoie de alte eforturi. În egală măsură, oferta consistentă a SUA poate fi o monedă de schimb pentru o im­plicare mai mare a Europei în zona din sud, contra organizației Stat Islamic. Mai multe se vor ști despre com­ponența forței estice la summit-ul NATO din iulie, de la Varșovia, au promis ofi­cialii.

Ce știm, așadar, până în acest moment este cine va purta greul misiunii și, tot­odată, că misiunea de pe Flancul Estic va fi una mul­tinațională. Ideea de forță multinațională e în acest punct mai mult un simbol, declarativ, pen­tru a trimite semnale Moscovei că un even­tual atac asupra unui aliat înseamnă un atac asupra întregii Alianțe, așa cum ex­plica după reu­niune chiar secretarul ge­ne­ral NATO, Jens Stoltenberg. Va fi, în egală măsură, o mi­siu­ne cvasipermanentă, în sen­sul că vor exista baze de operațiuni plus centre de comandă, vor exista forțe mi­litare și ar­ma­ment greu, dar va exista o ro­tație a tru­pelor.

La ultimul summit NATO, cel din septem­brie 2014, deci după anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, aliații aprobaseră deja crearea de mici centre de comandă și a unei forțe de reacție rapide. Cel mai pro­babil, așa cum decriptează experții mi­li­tari, forța de reacție rapidă ar însemna cir­ca 600 de militari pentru fiecare dintre sta­tele baltice și Polonia și, posibil, trupe adiționale pentru România și Bulgaria. Alte surse (diplomatice), citate de AFP, vor­besc despre o forță de 6.000 de mi­li­tari pentru Europa de Est.

Cert este că statele NATO au evitat cu gri­jă și la nivel de discurs, și pe hârtie orice ar fi putut trimite către ideea de bază mi­li­tară permanentă. Baletul diplomatico-mi­litar este menit, paradoxal, să protejeze sen­sibilitățile Rusiei și spiritul acordurilor cu Moscova, acorduri care spun că Alianța nu poate să staționeze forțe substanțiale și permanente la granițele cu Federația.

Tot pentru summit-ul din iulie a fost amâ­nat și anunțul privind operaționalizarea scu­­tului antirachetă al NATO - o altă de­cizie ca­re irită profund Moscova. Cât des­pre even­tuala aderare a Ucrainei și Geor­giei la blo­cul militar, refuzată clar de aliați la sum­mit-ul NATO de la București, nici mă­car acum, după opt ani, celor două nu le-a fost oferită o perspectivă clară a ade­rării.

Toate acestea, în condițiile în care Rusia a în­călcat toate acordurile internaționale prin anexarea Crimeei și invadarea teri­toriului ucrainean. Putem, așadar, vorbi despre o adaptare a reacțiilor NATO în fa­ța unor noi amenințări de genul unui răz­boi hibrid și despre un nou model de des­curajare? Sunt suficiente măsurile Ali­an­ței? Este Rusia descurajată? Nu prea.

Agresiunile din estul și sudul Ucrainei au continuat și în această iarnă – oficialii ucrai­neni vorbesc despre circa 70 de ata­curi pe zi. Mai mult, armamentul greu a fost readus pe linia frontului și fiecare par­te implicată se pregătește să organizeze ale­geri după propriile reguli în regiunea Don­­bassului. În aceste condiții, a mai vorbi despre „implementarea acordurilor de la Minsk“, așa cum a făcut-o secretarul general NATO, este pur și simplu cinic.

Deși slăbită economic (devenită însă între timp un actor indispensabil în Siria și lup­ta contra ISIS), Rusia consideră drept inac­ceptabile chiar și aceste minime decizii prin care NATO încearcă să își asigure pro­priii membri. Diplomația rusă a avertizat că „acțiunile NATO amenință nu doar Rusia, ci și securitatea și stabilitatea din spațiul european“. Premierul Dmitri Med­vedev acuză și el NATO că declanșează un nou Război Rece, ceea ce pune în pericol acordul pentru Siria. Un șantaj evident. Mai mult, Rusia refuză, jignită, reluarea fo­ru­mului de dialog cu Alianța – Consiliul Ru­sia-NATO. În acest context, pare mai degrabă că aliații își țin ochii și pumnii strânși, în speranța că Rusia va bate în re­tra­gere. Ceea ce nu se va întâmpla. //