Pe aceeași temă
În Anul zero. 1945. O istorie, olandezul Ian Buruma încearcă în mod fericit să retraseze consecinţele mai puţin cunoscute ale celui de al doilea război mondial, care s-a încheiat cu victoria Aliaţilor din mai-august 1945, însă istoria nu s-a oprit în ziua capitulării Germaniei sau Japoniei. Efectele războiului au fost masive, distrugerile atât materiale, cât şi umane şi spirituale (niciodată omul nu dovedise că poate fi într-o măsura atât de mare o bestie) resimţindu-se cel puţin două generaţii. Mulţi dintre cei care au supravieţuit sperau ca 1945 să fie anul zero, „o pagină albă; lumea avea să se descotorosească bucuroasă de istorie; totul era posibil“, ceea ce era, evident, o utopie.
Buruma trece de la foametea alimentară, dar şi afectivă, dorinţa de răzbunare a celor care suferiseră teribil până la epurări, răzbunări şi reconstrucţie. În sine, luate separat, fiecare dintre temele şi palierele analizate de Buruma au constituit teme de reflecţie despre care s-au scris biblioteci întregi. Cum s-au simţit eliberatorii americani, canadieni şi anglo-saxoni în raport cu populaţiile eliberate/cucerite? Cum au fost percepuţi ocupanţii de către populaţia civilă din Germania şi Japonia? Buruma se întreabă mai ales cum au interacţionat femeile cu aceştia. O mulţime de nuanţe şi palete sentimentale pe care Buruma le analizează cu multă înţelegere şi delicateţe, punându-se de nenumărate ori în pielea femeilor care înduraseră un cataclism faţă de care erau prea puţin sau deloc responsabile. „După ce li se servise atâta propagandă negativă despre violatori şi ucigaşi barbari, multe japoneze au fost foarte uşurate când i-au văzut cu ochii lor pe americani, care nu erau chiar atât de înspăimântători.“ Într-adevăr, „cei mai mulţi japonezi tot ar fi recunoscut că americanii erau mult mai disciplinaţi decât se temuseră, mai ales în comparaţie cu purtările propriilor lor trupe de peste hotare“. Poate şi pentru că militarii americani nu fuseseră îndoctrinaţi cu o ideologie rasistă sau de clasă. În plus, erau şi sătui. Multe nemţoaice, franţuzoaice sau olandeze au fost şi ele atrase de militarii aliaţi, această atitudine venind şi pe fondul scufundării masculinităţii autohtone. „În comparaţie cu olandezii, francezii sau germanii slăbănogi, nespălaţi şi flenduriţi, mândrii canadieni şi americani înalţi, bine hrăniţi, bine plătiţi şi eleganţi în uniformele lor sexy, de cuceritori, trebuie să fi arătat ca nişte zei. După cum spunea una dintre multele olandeze care au ajuns să se mărite cu canadieni, «De ce să ne ascundem după deget, după câte îndurasem, canadienii arătau delicios».“
Cel mai concret efect al războiului şi amplorii lui a fost foametea care a afectat ţările implicate, într-o manieră sau alta (ocupate sau ocupante şi, în 1945, ocupate la rândul lor). „Criza alimentară din Japonia şi Germania a fost înrăutăţită de o recoltă foarte proastă în 1945. Agricultura suferise grav de pe urma războiului: şeptelul era împuţinat, câmpurile distruse, utilajele la fel, mâna de lucru lipsea, iar vremea a fost cumplită.“ În plus, Germania se mai confrunta şi cu aproximativ 10 milioane de refugiaţi, populaţiile germanice alungate violent din Cehoslovacia, Iugoslavia sau Polonia. Pentru a veni în ajutorul părţii britanice din Germania ocupată, Marea Britanie a raţionalizat în 1946 pâinea! De altfel, politica de asistenţă a celor care cu numai un an-doi în urmă erau inamici nu a fost foarte populară, dar a fost adoptată din motive practice (dependenţa Germaniei şi a Japoniei ar fi durat şi mai mult), iar mai apoi politice (spectrul comunist foarte palpabil). Multe voci din rândul aliaţilor vestici doreau pe veci dezasamblarea industriei germane şi chiar transformarea ţării într-una pastorală, incapabilă să mai provoace un război. Din fericire, comandanţii militari aflaţi la faţa locului au eludat astfel de aberaţii, erau nişte realişti. Trebuia lucrat la sistemul politic, şi nu la cel economic. Unul dintre adepţii planului de a distruge industria germană era chiar Henry Morgenthau, secretarul american al Trezoreriei. Această atitudine inteligentă a contrastat puternic cu cea a sovieticilor în partea lor din Germania, de unde, ştim bine, totul a fost jefuit şi transportat în Est. Soluțiile adoptate de americani, în principal, atât în Germania occidentală, cât şi în Japonia, s-a văzut foarte clar, în timp, au dat roade, spre deosebire de soluţiile impuse la Versailles în 1919, care au facilitat calea extremismului. Practic, cele două mari naţiuni au fost ancorate definitiv în sistemul şi lumea democratică, fapt esenţial pentru a împiedica orice chef de revanşă.
Fără o cunoaştere acceptabilă a celui de al doilea război mondial, nu poţi afirma că ştii prea bine istoria Europei. Graniţele au fost reconfigurate atât de radical şi violent, epurările etnice au atins un grad atât de ridicat, încât Europa şi mai ales cea Centrală şi Estică de după 1945 seamănă într-o mică măsură cu Europa interbelică. În mai 1945, în Germania se aflau opt milioane de civili - forţa de muncă sclavagistă, răpită de nazişti pentru a înlocui milioanele de germani aflaţi pe front, în alte părți din Europa se mai aflau trei milioane. În Asia se aflau 6,5 milioane de japonezi care nu mai aveau cum să se întoarcă acasă (jumătate civili), iar un milion de muncitori coreeni se aflau în Japonia. Revenirea puţinilor supravieţuitori evrei nu era nici ea binevenită. Vecinii deja se obişnuiseră să trăiască fără ei, considerându-i morţi. „Realitatea e că supravieţuitorii evrei erau o sursă de stânjeneală. Nu se potriveau cu naraţiunea plină de eroism care tocmai se construia cu grabă printre ruinele războiului, în Olanda, în Franţa şi, în fond, în orice ţară unde lumea se străduia să uite adevărurile incomode şi dureroase ale trecutului. Oamenii care supravieţuiseră cum putuseră umilinţelor ocupaţiei din timpul războiului, lăsând capul în jos şi întorcând privirea când cei din jur păţeau ceva, se prefăceau că fuseseră eroi de la bun început.“ Germanii au fost alungaţi de-a valma din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, indiferent dacă erau nazişti, colaboraseră, avuseseră de câştigat de pe urma regimului sau îl combătuseră. Probabil că acesta este marele paradox al celui de al doilea război mondial: criteriul rasial promovat de nazişti a fost adoptat de cei care-i combătuseră pentru a rezolva pentru veşnicie problema germană.
Soarta colaboraţioniştilor sau a criminalilor de război (unii mai vinovaţi, alţii mai puţin) este un alt aspect pe care-l analizează pe larg Ian Buruma. Complexitatea situaţiilor din ţările afectate direct de războiul mondial în anul 1945, dar şi după a făcut ca despărţirea de trecutul dureros şi criminal să fie deosebit de dificilă. În Grecia şi China s-a ajuns rapid la război civil, iar în Franţa, Olanda şi Belgia la epurări şi procese în toată regula. Franţa a avut norocul să aibă o personalitate precum a fost De Gaulle, care a reuşit atât să administreze o răzbunare mult aşteptată de societatea franceză, dar şi să o modereze (altfel ar fi putut afecta sute de mii de oameni, având în vedere numărul celor care colaboraseră cu regimul lui Pétain). Totuşi, în Franţa, Laval, politician oportunist, mâna dreaptă a lui Pétain, a fost executat. Mareşalul, eroul de la Verdun, a fost judecat, condamnat la moarte, dar datorită notorietății sale, doar exilat într-o mică insulă în largul coastei atlantice franceze, iar în Olanda, Mussert, conducătorul mişcării naţional-socialiste olandeze, a fost executat în urma unui proces. În primele luni care au urmat eliberării, justiţia a fost în general sumară, mii de oameni fiind linşaţi (mai ales femeile care se culcaseră cu duşmanul). „În Belgia au fost judecate pentru colaboraţionism peste 57.000 de persoane. În Olanda au fost condamnaţi 50.000 de colaboraţionişti. În Ungaria, cifra se apropia de 27.000. În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.“ În Franţa, 266 de judecători care serviseră bine mersi regimul de la Vichy (doar un singur judecător refuzase să depună jurământul de credinţă faţă de Mareşal!) au fost declaraţi vinovaţi, alături de alţi 11.343 de funcţionari sancţionaţi şi 5.000 daţi afară. Proliferează şi tribunalele populare sau ale poporului (Buruma nu are date despre România, unde situaţia era cu atât mai complicată). Autorul prezintă şi apără utilitatea Procesului de la Nürnberg, care a fost preferabil execuţiilor expeditive, de tip NKVD, pe care le sugerau chiar unii lideri politici sau militari anglo-americani. „Execuţiile sumare i-ar fi adus pe învingătorii aliaţi la acelaşi nivel moral cu naziştii înfrânţi.“ În plus, a creat un precedent. „Dreptatea totală, chiar şi în cele mai favorabile împrejurări, e un ideal utopic. Ea ar fi fost imposibilă din motive atât practice, cât şi politice. Nu se pot aduce în faţa justiţiei milioane de oameni. Pedepsirea celor vinovaţi trebuie pusă şi în contextul altor interese.“
Chiar dacă speranţele după 1945 erau uriaşe (guvern mondial, armată comună etc.), totuşi, evoluţia a fost mai modestă, dar mai puţin utopică. Iar ONU şi Uniunea Europeană îşi au punctul de plecare în acel sfârşit însângerat, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Probabil că dacă Uniunea Sovietică a lui Stalin şi împreună cu ea comunismul totalitar s-ar fi prăbuşit în acelaşi timp cu nazismul şi militarismul japonez, alta ar fi fost evoluţia umanităţii, dar wishfull thinking în istorie este contraproductiv. Pentru ţările eliberate de Aliaţii anglo-americani soarta a fost cât se poate de favorabilă, indiferent de numărul şi amploarea stângăciilor americane (ca şi cum ei s-ar fi aşteptat în 1940 să preia nişte sarcini uriaşe, la scară mondială, aşa că s-au descurcat mai mult decât rezonabil), pe care parcă Buruma le vânează şi accentuează în mod disproporţionat faţă de crimele şi distrugerile istorice provocate de comunişti. „Anul zero în sine a fost eclipsat, în amintirea colectivă a lumii, de anii de distrugere de dinaintea lui şi de noile drame care se prefigurau în Coreea, Vietnam, India-Pakistan, Israel, Cambodgia, Ruanda, Irak, Afganistan şi aşa mai departe.“ Prin importanţa temelor dezbătute într-un limbaj atrăgător, în care autorul nu ezită să insereze experienţe familiale (tatăl său a fost deportat din Olanda de nazişti, muncind în Berlinul bombardat de aviaţia anglo-americană şi cucerit, în final, de Armata Roşie), cartea lui Ian Buruma se apropie de cea a lui Timothy Snyder Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, fiind, din multe puncte de vedere, o continuare reuşită a recompunerii detaliilor Apocalipsei şi a ceea ce a rămas în picioare în 1945, anul zero al supravieţuitorilor