Despre negaţionism sau siluirea rațiunii

Premisa de la care pleacă negaţionismul este că un popor a inventat, a simulat sau a exagerat răul şi că nenorocirea trăită e o fabulaţie. Un om sau un popor în stare de o astfel de faptă este, simplu şi inevitabil spus, josnic. Să recurgi la o invenţie clă­dită pe suferinţă pentru a obţine un avan­taj ţine de un simţ malefic mai profund decât răul evocat.

Negaţioniştii şi gama căreia îi aparţin afirmă că evreii ul­ti­melor decenii au creat un co­pleşitor sistem de propagandă, bazat pe o minciună. Că au con­tribuit (într-un perfid scenariu mondial) cu bani, energie, devotament, răbdare şi multă forţă de convingere la o realitate im­pusă lumii întregi şi devenită marcă: moş­tenirea şi amintirea Holocaustului. Pentru negaţionişti, memorialele care se înalţă în multe locuri ale lumii sunt o insultă la adresa adevărului. Pentru cei care susţin că Holocaustul a existat, dar că nu a fost atât de grav, că nu se poate vorbi de un adevărat genocid, că nu au existat camere de gazare şi că, pe scurt, evreii hiper­bo­li­zează intensitatea suferinței trăite, memo­rialele sfidează morala. La fel precum o fa­ce orice pretenţie materială a supra­vie­ţui­torilor şi a rudelor lor. Este adevărat că des­păgubirile nu pot anula amintirea su­ferinţei, dar ele rămân singurul ins­tru­ment al justiţiei umane, singura măsură a demnităţii, în urma răului produs. Ele sunt o timidă, dar normală încercare de a alina, un gest pământesc desăvârşit doar de justiţia divină. În plus, drepturile la despăgubire ale victimelor unei persecuţii sunt o chestiune strict juridică, departe de emoţii şi părtiniri.

Negaţioniştii îi acuză pe evrei de o volup­tate a suferinţei, instrumentată ingenios pentru a obţine noi şi noi beneficii. Cât de perversă poate fi mintea unor oameni care practică, neîncetat, o astfel de mal­ver­sa­ţiune te-ai putea întreba, citind acuzaţia ne­gaţioniştilor. Dar cât de perversă este mintea celor care o intuiesc şi o demască în mod fals, cu o meschinărie bolnavă, gră­bită să descopere escrocul, acolo unde, în fapt, se află victima? Despre fantasmele negaţioniste, ce descind din marea familie a teoriei conspiraţiei, se scrie des, în ge­ne­ral admirativ sau cel puţin într-o notă ce trădează interesul. Despre josnicia lor, pro­iecţie a unui suflet la fel de hidos pre­cum sufletele naziştilor, nu se scrie su­ficient de răspicat. Atât cât să ne amintim atunci când întâlnim o victimă a Holo­cau­s­tului sau un monument, sau când în­ţe­legem că demnitatea trebuie salvată de mânjiri calomnioase.

În frenezia lor obscenă de a descoperi in­triga, negaţioniştii sugerează că mintea evrei­lor (pe care o suspectează implicată în planuri de conducere a lumii) este neo­bosită în ingeniozitate. Interesant este că detractorii care recunosc existenţa Holo­caus­tului nu îşi pun problema cum o ast­fel de minte a fost incapabilă să oprească maşinăria nazistă. Cum ea, motorul tu­tu­ror conspiraţiilor lumii, nu a putut evita pro­pria nenorocire. Desigur, dacă şi-ar pu­ne, totuşi, problema, aici ar interveni, spre lămurire, negaţioniştii care susţin că genocidul este fictiv şi că evreii au în­sce­nat totul, pentru a-şi justifica planurile sio­niste. Şi confuzia alimentată de imora­litate continuă, precum o orgie a judecăţii. E ştiut, de altfel, că tocmai argumentele raţionale, care le contrazic, flagrant, teze­le, îi stimulează şi mai mult pe teore­ti­cie­nii conspiraţiei. Ei au capacitatea rară de a deturna orice obstacol adus de logică şi de a-l transfoma în pilon al propriilor sce­narii absurde.

O instanță extravagantă a negaționismului a fost celebrul concurs internaţional de ca­ricaturi despre Holocaust organizat de un cotidian iranian, în 2006, ca reacție la scan­dalul provocat, în întreaga lume mu­sul­mană, de publicarea în cotidianul da­nez Jyllands-Posten a caricaturilor care îl ironizau pe profetul Mohammed. Abil di­simulată sub aparența dreptului la liberă expresie, inițiativa și-a dovedit rapid per­fidia – organizatorii urmau să ia notă de reacția Occidentului apărător al libertății presei, suspectându-l a priori de res­pin­ge­rea și denunțarea demersului negaționist propus de concurs.

Paternitatea evenimentului nu a surprins. Ca dușman auto­pro­cla­mat al Israelului și ca susținător direct al terorismului împotriva sa, Iranul se afirmase prin vocea președintelui Mahmud Ahmadinejad, cel care avea să declare, intrând în istoria ne­ga­ționismului recent, că Holocaustul este „o minciună bazată pe presupoziţii mis­ti­ce şi de nedovedit“. Este de remarcat, în­să, succesul mondial al concursului care in­vita, entuziast, la estetizarea geno­ci­du­lui, stimulând imaginația caricaturiștilor, într-un joc plăcut și amical, răsplătit cu un premiu de mii de dolari. Participanții și-au îndeplinit sarcina, onorând toată ga­leria negaționistă cunoscută – de la „mi­tul“ camerelor de gazare la „exploatarea“ Holocaustului și la analogia între naziști și armata israeliană. Anul acesta, elanul ar­tistic cunoaște o nouă culme – Iranul va găz­­dui un alt concurs de negare, ridi­cu­li­zare și mistificare a Holocaustului, mă­rind miza cu un premiu anunțat de 50.000 de dolari.

În România, tărâm fertil al teoriei cons­pirației și gazdă a unui antisemitism avua­bil doar în funcție de circumstanțe, nega­ționismul este comod instalat și greu de combătut. Dacă nu e subiect de glume, de ironie sau de batjocură, evocarea Holo­caus­­tului poate servi, după ocazie, drept instrument de umilire a evreilor sau a sta­tului Israel, deseori fiind plasată în de­rizoriu. Mai mult, ea își găsește uneori con­texte meschine care justifică rolul Ho­lo­caustului ca pedeapsă binemeritată a po­porului evreu.

Revizionismul instalat după că­de­rea regimului comunist, grație căruia figura mareșalului An­to­nescu a dobândit dimensiuni cva­si-mitice, a consolidat cu suc­ces tentația negaționistă. În această lu­mină, ideea existenței Holocaustului pe te­ritoriul României a fost categoric respinsă de publicul larg. Denunțată insistent, la în­ceputul anilor 2000, de către Muzeul Me­morial al Holocaustului din SUA și dife­ri­te organizații evreiești, ea s-a ciocnit nu doar de un antisemitism atavic, ci și de convingerea tradițională că natura bună și generoasă a românului este profund in­com­patibilă cu comiterea unor atrocități. După cum remarca istoricul și profesorul Li­viu Rotman, vina a fost atribuită, cu le­je­ritate, altora – „ungurilor sau ger­ma­ni­lor, dar niciodată românilor, în ciuda do­vezilor numeroase“.

Acum mai bine de un deceniu, investigația comisiei independente de studiere a ro­lu­lui României în persecuția antisemită din timpul celui de al doilea război mondial, conduse de Elie Wiesel, a dezvăluit un adevăr nedigerabil pe care mulți preferă și azi să-l sortească uitării: „România a co­mis genocid împotriva evreilor. Supra­vie­țuirea evreilor în anumite părți ale țării nu modifică această realitate“. Potrivit Ins­titutului Yad Vashem, în total, între 380.000 și 400.000 de evrei au fost uciși în regiuni controlate de români, în timpul dictaturii antonesciene.

Incontestabile și copleșitoare, dovezile nu au părut să schimbe radical cursul lucru­rilor într-o țară în care bustul lui An­to­nescu încă era așezat pe soclu. La fel cum nu a scandalizat faptul că violența îm­po­triva evreilor nu a fost doar produsul unor ordine militare, ci și rezultatul inter­vențiilor prompte ale civililor. Cu alte cu­vinte, atrocitățile comise de români îm­po­triva evreilor nu își meritau numele de genocid. În viziunea multora – printre ca­re unii intelectuali și lideri politici ai mo­mentului –, ele au fost derapaje sau in­ci­dente care n-au cunoscut, în niciun caz, bar­baria nazistă și, prin urmare, orice acu­zație care implică magnitudinea perse­cu­ției este nefondată. Probabil că rela­ti­vi­za­rea cruzimii și a conceptului de moarte in­dustrială se insinuează firesc într-o so­cie­tate în general netulburată de examene co­lective de conștiință, iar miturile naționale care intervin salutar desăvârșesc demer­sul. Astfel, la sânul unui relativism moral comod, proliferează afirmații consolatoare, precum sofismul devenit antologic enun­țat de Răzvan Theodorescu, în epoca în ca­re ocupa funcția de ministru al Culturii: „În România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust“. Și astăzi, mulți români continuă să manifeste o reticență extremă în a condamna sau măcar a re­cu­noaște participarea țării lor la genocid, pre­ferând realități edulcorate și imposibil de confirmat istoric.

Cei care văd în evocarea neîn­ce­tată a Holocaustului ipocrizie şi mistificare, în loc să vadă po­vara suferinţei, sunt orbi la esen­ţa tragediei. Lor le lipsesc co­or­donatele care îl definesc pe omul normal: compasiunea şi repulsia faţă de răul pro­vocat unui seamăn. Mai mult, negaţioniştii care vorbesc, fără ruşine, de „o industrie a Holocaustului“ scriu cărţi despre des­pă­gubiri însemnate şi alte avantaje oferite vic­timelor şi se îmbogăţesc peste noapte, făcând exact demersul de care îi acuză pe evrei – exploatarea Holocaustului. Iar când aceşti autori de bestseller-uri de teoria conspiraţiei în forma sa cea mai sălbatică sunt evrei, ceilalţi negaţionişti îşi văd con­firmate acuzaţiile şi elogiate demersurile. Se cunoaşte cel puţin un caz celebru, per­ver­sitatea fiind cu atât mai scandaloasă, cu cât autorul este fiul unor supra­vie­ţui­tori. Profesorul şi politologul evreu ame­ri­can Norman Finkelstein şi-a asigurat re­pu­tația mondială afirmând în volumul său, Industria Holocaustului, că amintirea aces­tui genocid este exploatată ca „armă ideologică“. Aşa cum se întâmplă de fie­care dată când mai descoperă, jubilând, câ­te un self-hating Jew, publicul ne­ga­țio­nist l-a aclamat, transformându-l pe acest susținător declarat al organizației teroriste Hezbollah într-un semizeu al denunțării „mitului“ Holocaustului şi brav critic al ac­țiunilor militare israeliene împotriva pa­les­tinienilor. De la tribunele de unde îşi dis­tribuie vituperațiile, Finkelstein între­ține strălucit obsesia antisionistă şi con­vin­gerea predilectă – aperitivul multor disc­u­ții între pseudo-experți în geostrategie – că evreii americani dirijează politica ex­ter­nă a Statelor Unite.

Circumscrisă endemicei teorii a cons­pi­ra­ției, a cărei perenitate nu cunoaște etnie sau limbă, obscenitatea negaționismului pa­­re să nu îi scandalizeze pe mulți. Dar, atât timp cât printre noi încă există su­pra­vie­țuitori ale căror brațe înseriate măr­tu­ri­sesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase mi­li­oane de morți, refuzul de a recunoaște una din­tre dramele umanității ne con­dam­nă să ne pierdem însuși dreptul la uma­ni­tate.