Cultura strategică a Germaniei

Cultura strategică este un concept larg uti­lizat în științele politice pe parcursul ulti­melor două decenii, datorită amplei sale forțe explicative, dar care nu este folosit în mod uzual în analiza co­tidiană a politicii externe. Înțelegerea culturii stra­te­gice a unei națiuni, carac­teristicile sale principale ex­plică opțiunea pentru o anu­me politică externă, de­termină continuitatea trans­partinică a politicii externe și, nu în ultimul rând, ex­plică motivația din spatele unor decizii cheie luate de un stat în relațiile sale internaționale.

Cu alte cuvinte, cultura strategică este uti­lizată ca instrument conceptual pentru a ex­plica în mod cuprinzător interesele na­ționale și politica de securitate a unei țări, dar și pentru a înțelege identitatea sa na­țio­nală. În acest ultim sens, cultura stra­te­gică se poate referi și la maniera specifică în care se percepe o țară, înțelegerea de sine a unui stat, autodefinirea sa. Această autodefinire implică analiza factorilor ma­teriali și, mai important, a celor ideatici, precum normele și valorile. Inițial, con­cep­tul de cultură strategică a fost utilizat pentru a explica de ce (mari) puteri, com­parabile din punct de vedere al resurselor, pot avea viziuni și comportamente (uneori fundamental) diferite, în raport cu ace­leași probleme internaționale.

Elementele care constituie cultura stra­te­gi­că a unei țări sunt atât de origine internă, cât și externă. Mediul internațional, prin antreprenorii săi normativi (precum Uni­unea Europeană), are un impact sem­ni­fi­cativ asupra manierei în care evoluează cul­tura strategică. De asemenea, regimul statului respectiv - o democrație sau un re­gim autoritar, de exemplu - este de­ter­minant pentru cultura strategică. În con­secință, istoria țării respective, cu pre­că­de­re istoria modernă, joacă un rol cheie în formarea și modificarea conceptului.

Teama de free riding

Printre studiile încă prea puțin dife­ren­țiate privind multitudinea de culturi stra­tegice, Germania este un caz analizat pe larg. Pe de o parte, deoarece Federația re­prezintă în mod netăgăduit o mare putere şi, pe de altă parte, pentru că, deși fiecare stat are o cultură strategică unică, Berlinul în sine, ca forum de conducere, reprezintă un caz paradoxal și foarte specific.

Principalul motiv pentru specificitatea cul­turii strategice a Germaniei este caracterul de putere civilă. În urma boom-ului eco­nomic și a propagării în fruntea puterilor economice a unei țări care se afla în ruină la sfârșitul celui de-al doilea război mon­dial, acest nou statut de lider economic nu s-a transferat și la nivel politic. Dim­potrivă, din cauza experiențelor din răz­boi, politica externă și de securitate a Ger­maniei a devenit rapid cunoscută drept „pu­tere civilă“. Berlinul a decis cons­ti­tu­țional să se abțină de la participarea în ori­ce fel de intervenții militare și să se an­coreze într-o rețea amplă de instituții mul­tinaționale, care să asigure integrarea am­plă a statutului său în sistemul inter­na­țional și să prevină tentative de free ri­ding ale statului.

Teama de free riding, determinată de an­te­cedentele istorice, a generat o politică externă și de securitate a Germaniei pru­dentă și oarecum greoaie, care s-a men­ți­nut ca atare pe parcursul ultimilor 50 de ani. Această politică s-a impregnat și în me­ntalitatea germanilor, la nivelul opiniei publice, dar și în rândul decidenților. Germania a devenit, astfel, o putere exclusiv civilă: pu­ternic economică, dar prin definiție kantiană, care și-a impus să militeze pentru soluții nonmilitare și pen­tru democratizarea prin soft power.

Integrarea profundă în struc­turile instituționale internaționale a creat, de asemenea, o politică externă și de se­cu­ritate caracterizată de un multilateralism profund. În politica germană, orice de­ci­zie majoră trebuie să implice în mod ideal consensul comunității internaționale, dar în special pe cel al statelor democratice și să corespundă normelor internaționale, atât a celor scrise, cât și a celor morale.

Nevoia Germaniei de integrare și de mul­ti­lateralism a generat, prin efect contrar, reprobarea gândirii în termenii interesului național – în opoziție cu definiția clasică a marilor puteri și a modului în care acestea își construiesc politica externă și de se­cu­ri­tate. Interesul național, ca termen de re­fe­rință, este aproape în totalitate absent din discursurile federale; negarea acestuia la nivel normativ reflectă tocmai această tea­mă a Berlinului de free riding.

Sistem de checks and balances

Mai mult, fenomenul descris se reflectă și în proiectarea procesului decizional al sta­tului privind politica externă și de se­cu­ritate. Procesul presupune un sistem com­plex și greoi de control reciproc și echi­li­bru (checks and balances), care implică toate palierele decizionale legislative și exe­cutive, inclusiv nivelul local, în unele cazuri. Acest sistem este dominat de con­trolul marcat al Legislativului asupra ac­tivității militare naționale. Astfel, deciziile privind participarea statului la orice mi­si­uni internaționale necesită aprobarea Par­lamentului (Bundestag). Mai mult, spre diferență de alte state NATO, Legislativul are puterea de a retrage în orice moment trupele dintr-o misiune și poate modifica elementele operative ale participării Ger­ma­niei într-o misiune. În schimb, puterea Executivului este comparativ extrem de redusă. Bundessicherheitsrat, Consiliul de Securitate federal, nu are prerogative în domeniul politicii externe și de apărare, nu are în componența sa niciun militar, iar rolul său este strict limitat la controlul exporturilor de armament.

Amplele prerogative dau Legislativului pu­teri unice asupra politicii naționale de apărare a Germaniei. Astfel, Bundestagul poa­te să intervină nu numai asupra mo­dului în care se desfășoară activitatea ar­matei germane în afara granițelor, ci și în procesul de proiectare a politicii per se. Controlul parlamentar strict asupra acțiu­nilor militare permite Legislativului să im­pună o politică de apărare foarte precaută, proiectată cu scopul de a evita riscul și de a promova pacifismul.

Acest tip de politică este generată de o eli­tă germană extrem de reținută când vine vorba de riscuri militare și ostilă politicii externe de tip hard power. Elita este mar­cată de o educație pacifistă, cu o viziune cla­ră privind rolul Germaniei ca lider eu­ropean în plan economic, dar nu și în pla­nul apărării. Astfel, în mentalitatea ger­ma­nă, viziunea privind rolul major al Fe­de­rației în Europa, alături de Franța, este marcată de proiectarea unei Europe pa­ci­fis­te și inclusive, care stabilește un model de guvernare nonagresiv, definit printr-o rețea internațională de legături strânse cu alte puteri, dar cu o politică externă pru­dentă.

Rolul opiniei publice

Această viziune a politicienilor germani oglin­dește în fapt poziția opiniei publice. Cu un procent copleșitor în favoarea unei politici pacifiste și un public participativ și foarte interesat de probleme de secu­ri­tate și de apărare, politica externă joacă un rol cheie în alegerile germane și, în con­secință, a dus în mod repetat la ale­ge­rea unui candidat considerat inițial drept nefavorit. Poziția pacifistă a germanilor a generat, la rândul său, un fenomen, dacă nu unic, atunci specific Germaniei: o clasă politică caracterizată printr-un înalt grad de reticență față de operațiuni militare și extrem de potrivnică asumării de riscuri. În plus, această poziție și impactul opiniei publice determină adeseori restrângerea substanțială a opțiunilor decidenților în cadrul negocierilor de politică externă.

Astfel, poziția opiniei publice cu privire la temele esențiale de politică externă joacă un rol fundamental în direcția dată de aceas­ta decidenților, cât și în spațiul de ne­­gociere al acestora. Cel mai clar exem­plu în acest sens este poziția tradițional fa­vo­rabilă Rusiei, un fenomen vizibil în spe­cial în contextul ocupației Crimeei, când publicul german s-a arătat extrem de re­ti­cent în impunerea sancțiunilor. O men­ta­litate diferită ar fi putut determina, în con­textul leadership-ului german la ni­vel eu­ro­pean, un rezultat mai drastic pri­vind mă­surile luate împotriva Rusiei. Un alt exem­plu este actuala poziție cu privire la re­fu­giați: politica, pentru mulți euro­peni șo­cant de deschisă, a cancelarului Mer­kel a fost posibilă datorită toleranței și des­chi­de­rii intrinseci a opiniei publice, formată în urma celui de-al doilea război mondial.

Cultura strategică pacifistă, formată în ba­za trecutului și a susținerii din partea opi­niei publice, a generat o politică națională de nonintervenție militară. Până la înce­pu­tul anilor 1990, Berlinul a avut legiferată interdicția de a acționa militar în afara spațiului NATO. De abia după reunificare, în contextul războaielor din Balcani, Ger­mania a modificat legea, sub presiunea Ali­a­ților, printr-o decizie a Curții Cons­ti­tu­ționale, permițând o politică de inter­ven­ție mai largă, dar totuși selectivă. Astfel a fost posibilă, de exemplu, participarea Ger­maniei alături de Aliați la misiunea din Af­ganistan. Totuși, mandatul acordat con­tin­gentelor militare germane a fost în re­pe­tate rânduri aspru criticat de către par­te­neri pentru caracterul său extrem de res­trictiv.

Impactul asupra politicii externe și de apărare a țării

În concluzie, cultura strategică a Ger­ma­niei constituie un factor fundamental în politica externă și de apărare a țării. Opi­nia publică extrem de reticentă la im­pli­ca­rea în conflicte militare continuă să în­cli­ne balanța în defavoarea apelurilor din par­tea Aliaților pentru un Berlin mai im­pli­cat militar la nivel internațional. Exem­ple precum veto-ul Germaniei în Consiliul de Securitate al ONU privind misiunea din Libia în 2011 sau faptul că, până de cu­rând, conflictul din Afganistan nu a fost con­siderat în Germania drept „război“, pen­tru a nu risca decizia Bundestagului de a retrage trupele germane, confirmă o cultură strategică federală dominată de un sistem robust de control interinstituțional și de un Legislativ puternic și, de ase­me­nea, marcată de opinia publică, care joacă un rol de impact în politica externă, cât și de reticența proeminentă privind acțiunile militare în afara granițelor.

* Iulia Joja este absolventă a programului de masterat concentrat pe studiul conflictelor internaţionale oferit de King’s College (Londra).