Afirmarea stângace a noului președinte-jucător

Valul de dezamăgire față de șeful statului-avo­cat al trustului Intact a aruncat o nemeritată umbră asupra evenimentului la care acesta a participat după declarațiile mult criticate. În­tâl­nirea din aula BCU trebuie luată în considerare atunci când vorbim despre ceea ce devine o piatră de hotar a mandatului prezidențial. Dis­cursul de la intrare și cel di­năuntrul sălii respective tre­buie văzute ca un tot. Între cele două putem vorbi despre o paradoxală coerență, in­clu­siv una a inadecvărilor. Ina­dec­vările prezidențiale au fost atât de evidente, înduioșătoare chiar, încât ne pot face să credem că Iohannis nu a ur­mă­rit câștiguri de imagine pe zone de electorat foarte diferite, așa cum putea părea la prima vedere. A dorit să ne arate cum concepe rolul său instituțional în contextul unei guvernări pe care o girează politic.

Astfel, declarația despre cazul ANAF-Antene es­te o exemplificare a unui președinte-jucă­tor care discută cu „factorii de decizie“, la care a găsit „deschidere“. Ceea ce e un fel de a spune că își asumă implicit, după mai bine de un an de mandat, influența de tip pre­zi­den­țial asupra acestor „factori de decizie“. Di­fe­rența față de fostul „președinte-jucător“ este astfel de stil, poate și de temporalitate: dacă Traian Băsescu părea că vorbește înainte de a acționa, iată-l pe Klaus Iohannis anunțând că deja a intervenit, că situația e sub control. Metoda este aceea a „discuțiilor așezate și cal­me“ care duc la „soluții convenabile“. Aici nu este vorba numai despre un anumit caz, ci despre me­toda lui Iohannis-jucătorul, pe care acesta ne-o prezintă într-un remarcabil exercițiu de transparență.

Ipoteza cea mai probabilă e că intervenția publică de la BCU devenea obligatorie, du­pă ce șeful statului cons­ta­ta­se „deschiderea factorilor de decizie“, adică își folosise au­toritatea prezidențială pentru a se interesa în­deaproape de această speță. Între „a te in­te­resa“ și „a interveni“ e o apropiere peri­cu­loa­să, dar în oricare dintre interpretări e clar că de­clarația prezidențială, aparent greu de în­țeles, este prețul plătit pentru a dezamorsa un posibil scandal care s-ar fi produs dacă se afla că președintele „s-a interesat“ sau „a in­tervenit“ în acest caz specific. Iar scandalul ar fi fost cu atât mai grav, cu cât unii puteau spune că a favorizat Antenele, alții că, din con­tra, s-ar fi răzbunat pe acestea, după câte a înghițit în campania din 2014. Fiecare parte a publicului (să spunem cea favorabilă An­te­nelor și cea care le detestă) ar fi fost majo­ri­tar tentată să adopte acea interpretare care îi era defavorabilă președintelui. Dezamorsând acest risc, Iohannis și-a dezamăgit mulți sus­ținători, dar a evitat o situație și mai dificilă.

Din povestea asta reținem că avem un nou tip de președinte-jucător, un Iohannis mai ac­tiv, care face erori, care e mai atacat. Ade­vă­rata știre e ieșirea domniei sale din universul artificial aseptic pe care și-l crease. Cu aceas­tă ocazie a putut vedea cât de fragilă e situa­ția unui responsabil politic fără profil clar, deci limitat la susținători de conjunctură.

Din acțiunile prezidențiale inedite a făcut par­te participarea la un eveniment civico-politic neuzual, intitulat Primăvara politică a socie­tății civile, organizat de Inițiativa România. Da­că facem abstracție de declarația pre­a­la­bilă, discursul său ar fi putut fi momentul ide­al de a se profila, de a-și da o identitate în ra­portul său cu România reală, cu partea de so­cietate care îl votase, cu cei care astă-toam­nă l-au ajutat să schimbe guvernul. Și asta cu atât mai mult, cu cât cadrul ales nu era cel mai comod: vorbitorii nu erau cunoscuți ca mari susținători ai săi, de altfel, aceștia l-au criticat implicit sau explicit. Dar discursul pre­zidențial a fost reprezentativ pentru am­bi­guitatea de fond în care se află Iohannis.

Pe de o parte, s-a instalat în fruntea sis­te­mu­lui politic și astfel teoretizează și respinge „ne­răbdarea de a schimba ceva“, apără partidele care ar fi făcut „primi pași“, pledează pentru „înțelegere, dacă nu consens, cel puțin o abor­dare comună“. Deși recunoaște că „ale­gerile în două tururi de scrutin sunt mai potrivite“, crede că nu e momentul, cerând „un pic de răbdare, și cu politicienii, și cu alegerile“. Venind să vorbească la un eve­niment organizat în sprijinul alegerilor locale în două tururi, Iohannis parcă a vrut să inhibe orice speranță a participanților. A reușit chiar să arunce în inadecvare discursurile ulterioare care au argumentat măsura în care alegerile în­tr-un tur au efecte nedemocratice în con­textul românesc. Dar inadecvarea acestora cu discursul prezidențial venea tocmai din inadecvarea discursului prezidențial față de logica întâlnirii, inclusiv prin utilizarea unei retorici tip Iliescu-Năstase din anii ’90.

Pe de altă parte, această retorică e în stri­den­tă contradicție tocmai cu mandatul schimbării primit de la alegători în 2014. În aceeași in­ter­venție, aceștia au primit drept premiu de con­so­lare faptul că Iohannis vorbește despre „revoluție de jos în sus“, „înnoirea clasei po­litice“ care „înseamnă o revoluție pașnică“ și chiar despre „un partid nou“.

Teoretic, valul de critici din aceste zile îl poa­te face pe președinte să iasă din aceste con­tra­dicții, să asume mandatul prezidențial și să răspundă nevoii de schimbare. Lipsa sa de luciditate în a-și alege prietenii și a-și com­bate adversarii mai poate fi depășită, dar a devenit clar că în acest an electoral își joacă întregul mandat prezidențial. Vom vedea re­pede dacă poate juca mai bine.