Sancțiunile Rusiei, tentația capitulării Europei

Citim din ce în ce mai des cât de păguboase sunt sancțiunile pe care Uniunea Europeană le-a impus Federației Ruse ca răspuns la aventura cu separatism și anexări de teritorii din Ucraina. Cum UE își trage singură preșul de sub picioare și lovește în relațiile economice altă dată prospere cu Moscova. Cum Kremlinul are o atitudine împăciuitoare în toată povestea – probabil între două raiduri aeriene în Siria, acolo unde continuă să-l sprijine pe Assad – și cum establishmentul rus apelează la toate căile de mediere pentru a repara lucruri pe care nu Federația le-a cauzat sau cel puțin nu în totalitate.

Știm deja de ce ne confruntăm cu o Rusie de-o agresivitate neîntâlnită de la căderea regimurilor totalitare comuniste în anii 90. Occidentul s-a întins mai mult decât îi era permis. De ruși, bineînțeles. Slăbită de ceea ce Vladimir Putin a spus că e cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX – prăbușirea URSS –, Rusia post-sovietică se aștepta ca Vestul să nu se bage în ceea ce considera a fi curtea sa interioară, anume fostele state-sateliți din Europa Centrală și de Est. Cel puțin până când își vor fi recăpătat forțele și apetitul imperialist. Moscova a pornit la începutul anilor 90 cu ideea (greșită) că țările aflate până nu demult sub cupola Cortinei de Fier nu sunt capabile să ia singure decizii. Cu atât mai puțin în ce privește cursul politicii externe. Iar în timp ce, pas cu pas, statele central și est-europene au început să adere la comunitatea euro-atlantică (Uniunea Europeană și NATO), Rusia s-a simțit trădată. Ucraina nu a fost decât o confirmare a acestui fapt, din punctul de vedere al Kremlinului. De unde și apariția revizionismului rus de secol XXI; Crimeea, separatismul din estul ucrainean, Georgia, Transnistria, și acum Siria, sunt toate încercările Moscovei de a reintra la masa mare a negocierilor, de unde s-a simțit exclusă.

Fostul comandant suprem al forțelor aliate NATO, amiralul James Stavridis, relata recent o întâmplare de la Conferința de securitate de la Munchen. Prezent la discuții, ministrul polonez de Externe a fost întrebat de un rus „care e partea noastră de Europa?”. Răspunsul a fost simplu: “Partea voastră de Europa e Rusia”. Deși a intrat în secolul XXI ca urmașă a fostei URSS, Federația Rusă continuă să privească lumea prin lentina sovietică a unui spațiu exclusiv în care are decizia incontestabilă. “Nimeni în NATO sau în SUA nu caută să intervină în Rusia”, argumenta amiralul Stavridis, “colegii noștri din Moscova ar trebui să lase celelalte națiuni europene să ia propriile decizii privind cursul pe care vor să îl ia. Acesta e cel mai bun mod prin care putem evita intrarea într-un nou Război Rece”, adăuga fostul comandant NATO.

La începutul lunii Februarie, scriam despre riscul erodării unității europene în chestiunea sancțiunilor. Impuse în Martie 2014, acestea au fost reînnoite la intervale de timp. Ultima reactualizare a sancțiunilor a avut loc în 21 Decembrie 2015, când Consiliul European a decis prelungirea măsurilor până la 31 Iulie 2016. Însă nu e deloc clar ce va urma în vara acestui an, în condițiile în care mai multe capital europene au început să conteste compromiterea legăturilor economice cu Federația în dauna Ucrainei. O susținere puternică pentru ridicarea sancțiunilor vine chiar de la socialiștii germani, cu influență la Berlin. Răspunzând atunci Revistei 22, purtătoarea de cuvânt pentru Politica Externă și de Securitate a UE a evitat să confirme informațiile potrivit cărora un curent anti-sancțiuni e din ce în ce mai pregnant pe continent. Dar nici nu a infirmat. De altfel, să nu uităm că șefa Politicii Externe și de Securitate a UE, italianca Federica Mogherini, e recunpscută pentru simpatiile pe care le are față de Moscova. În 2015, ea sugera în cadrului unui document o abordare proactivă către ruși, asta în timp ce separatiștii susținuți de Kremlin lansau o ofensivă în apropierea orașului ucrainean Mariupol.

Subiectul a fost ridicat și de premierul rus Dmitri Medvedev, prezent și el la Conferința de la Munchen. Sancțiunile, spunea el, nu aduc nimic bun, ba mai mult riscă să compromită definitiv relația ruso-europeană în materie de securitate. Medvedev a ridicat pentru prima dată ideea unei arhitecturi de securitate commune Rusia-UE în 2008, în cadrul unei vizite la Berlin. Vorbim aici de strategia Moscovei de a subminat relația transatlantică pe care Europa o are cu Statele Unite și a forța un pivot de securitate în care Federația să dețină rolul de furnizor de securitate pe continent. “Pentru NATO și SUA”, argumentează Judy Dempsey, “această propunere țintește la slăbirea alianței transatlantice. (...) Să reafirmi propunerea Rusiei ar însemna să slăbești relația transatlantică. Ar slăbi, de asemenea, țările din Europa de Est, care nu au nicio garanție de securitate”[1].