Presa şi cota zero de TVA

Jurnalismul românesc este sufocat de taxe, scu­fundat în insolvenţe şi cenzurat de lipsa ba­nilor sau de sursa lor. Problemele presei ro­mâneşti ar trebui să îngrijoreze societatea, de­oarece rolul acesteia e esen­ţial într-o democraţie. Pre­sa nu este doar „a patra pu­tere în stat“, aşa cum spunea, pe la 1787, Edmund Burke, este un pilon al democraţiei. Dacă presa nu este independentă, nu are forţa să fie „câinele de pază“ al societăţii. Co­rupţia, de altfel, rulează cu ac­celeraţie sporită atunci când presa independentă este di­zol­vată sau dominată de interesele de afaceri ale finanţatorilor. Intensitatea uluitoare a co­rupţiei din România, ca şi răspândirea ei for­midabilă au fost posibile în ultimii ani şi din cauza acestei fracturi, în care jurnalismul in­dependent este o afacere riscantă, discretă şi din ce în ce mai rară.

Într-un excelent articol publicat de revista 22, Sabina Fati a expus o parte din cauzele ca­re au provocat scăderea calităţii presei din Ro­mânia. Mai pot fi adăugate însă câteva cauze care ţin de bani, taxe, legislaţie şi investiţii. In­vestiţiile în presă au fost sporadice, de mică amplitudine şi, în general, media s-au pră­bu­şit în mâinile hrăpăreţe ale marilor interese de afaceri. Aşa-zişii moguli au fost marii patroni de presă şi, evident, ceea ce i-a in­teresat - şi încă îi mai preocupă - a fost pro­pria afacere şi, mai nou, chiar propria liber­tate. Ei nu au construit o afacere de presă, au finanţat o firmă de relaţii publice şi manipulare.

Taxele au sufocat şi ele pre­sa. Într-un moment în care marile ziare s-au prăbuşit, iar televiziunile înoată în ape­le tulburi ale insolvenţelor, se pune întrebarea dacă nu cum­va taxa pe valoarea adăugată trebuia să fie zero în Ro­mâ­nia, cel puţin până se arti­cu­lează o industrie mass-media solidă, coerentă şi corectă. Modelul este Ma­rea Britanie, unde cărţile, ziarele şi revistele au taxa zero. Dar britanicii au, nu-i aşa, un respect uriaş faţă de cultură, în timp ce noi ne permitem s-o ignorăm.

Unul dintre motivele pentru care Marea Bri­tanie este eurosceptică – şi presa încurajează trăirea – este zvonul potrivit căruia Uniunea Europeană s-ar gândi să impună TVA de 5% pentru mass-media în toate ţările membre şi asta i-a adus pe jurnaliştii conservatori de la The Telegraph la aceeaşi masă cu laburiştii de la The Guardian în chestiunea Brexit-ului. Una dintre soluţii, sugerează Peter Preston, este părăsirea UE şi lăsarea chestiunii TVA în mâini locale. Desigur, la noi, marele argument îm­po­triva unei cote de TVA zero ar fi opoziţia UE, anume ideea că aşa ceva nu se poate ne­gocia. Dar a încercat careva? Avem de partea noastră argumentul unei industrii care moare şi, nu-i aşa, orice stat responsabil asigură facilităţi fiscale pentru afacerile indispensabile aflate la mare ananghie.

Fiscalitatea noastră are, pe alocuri, accente aberante, care sfidează chiar logica fiscală. De exemplu, televiziunea publică nu-şi poate deduce taxa pe valoarea adăugată pe care o plăteşte pentru fiecare achiziţie, deşi instituţia de presă nu este consumatorul final. TVR cum­pără filme, documentare, fluxuri de ştiri, pentru care plăteşte TVA, pe care le livrează apoi gratis către public, conform statutului său. TVR a acumulat restanţe uriaşe sub cu­pola acestei taxe, în care joacă, ilogic, rolul de consumator final. Dacă politicienii ar în­ţe­lege ceva economie, ar fi reglementat de mult chestiunea, dar acum reprezentanţii Fi­nanţelor ridică din umeri. Nimeni însă nu a încercat să pună serios problema la Bruxelles, mai ales că, în actuala stare a presei ro­mâ­neşti, doar o fiscalitate curajoasă şi favorabilă poate susţine industria. Nu doar TVR este în­să îngenunchiată de aberaţii fiscale, ci în­trea­ga presă, de la ziare, reviste până la tele­vi­ziuni şi radiouri. Puţine companii îşi fac pu­bli­citate prin presă, deoarece a fost mai avan­tajoasă şpaga livrată direct în conturile po­li­ti­cienilor decât reclama, aşa cum ne de­mons­trează dosarul Microsoft. Unul dintre motivele pentru care merită să aplicăm, o vreme, o cotă de TVA zero pentru toate produsele cul­turale este efectul culturii asupra economiei. Nu putem avea creştere economică robustă într-o ţară de semidocţi, de indivizi care nu ci­tesc o carte şi nu răsfoiesc vreun ziar, dar ca­re se holbează hipnotic la seriale exotice în ca­re norocul îi izbeşte pe săraci la a doua ge­neraţie. Nu poţi să atragi investiţii străine în­tr-o ţară unde presa nu penalizează corupţia. Iată ce spunea Boris Johnson, primarul Lon­drei, cel care acum, deoarece înţelege fră^­mân­tarea presei în chestiunea TVA-ului, înclină că­tre Brexit.

„În fiecare zi observ semnele încrederii in­ves­titorilor în piaţa Londrei - și de ce companiile internaționale și indivizii doresc să-şi plaseze banii în capitala Marii Britanii? Nu pentru că bicicletele sau autobuzele noastre noi sunt frumoase. Aceasta se datorează faptului că avem un stat în care legea funcţionează, un­de există certitudinea absolută care acoperă fiecare titlu de valoare şi unde corupţia este virtual inexistentă... mi-e teamă că asta nu se datorează vreunei purităţi naturale a su­fletului britanic: ea se datorează faptului că avem o presă viguroasă, vorace și, uneori, ve­ninoasă. Și acesta este motivul pentru care elitele conducătoare nu îndrăznesc să încalce regulile, aşa cum se întâmplă în alte țări; pentru că nimeni nu vrea să se zbenguie sub ochii acestei bestii imense care este presa și să privească în ochii săi injectaţi și să-i simtă suflarea fierbinte de fiară carnivoră în timp ce-şi exprimă dezaprobarea.“ În jurul presei româneşti care agonizează înfloreşte corupţia, investiţiile se subţiază şi tinerii străluciţi îşi tră­iesc visele în alte ţări. Parafrazând vorbele unui mogul celebru: „întăriţi-vă presa, dom­nilor!“.