Drepturile omului, pretextul pentru răfuiala cu DNA

Oricât ar încerca diverși să arunce în de­ri­zoriu marile semne de întrebare ce pla­nea­ză asupra motivării Curții Constituționale - cea mai serioasă fiind inexplicabilul ca­rac­ter retroactiv pe dosarele în curs și, parțial, pe cele cu condamnări definitive -, oricât s-ar strădui să mi­nimalizeze efectul anulării probelor, adevărul este că lupta anticorupție, dacă ne rezumăm numai la ea, va fi serios frânată. Duritatea loviturii aplicate DNA și DIICOT se va vedea după ce dosarele vor fi chelite de probele declarate neconstituționale – avo­cații deja au intrat în acțiune – și ins­tan­țe­le vor da achitări. Teoria că interceptările telefonice, electronice și ambientale, fi­la­je­le și infiltrarea agenților sub acoperire în clanurile mafiote, de exemplu, nu atârna greu în construcția unui dosar este o di­ver­siune. Una inabilă. Probele sunt inter­conectate, se susțin unele pe altele, ca la castelele din cărți de joc, tragi una, se poa­te dărâma totul. Ni se tot argumentează că judecătorii vor decide de la caz la caz, că unele probe vor fi lovite doar de blânda nulitate relativă, că poate se va opera un recurs în interesul legii, că, una peste al­ta, dracul nu-i așa de negru. Comparativ cu ce nu-i așa de negru? Au făcut cumva apă­rătorii drepturilor omului vreo eva­lua­re? Te pomenești că da. Poate d-aia și atâ­ta generozitate la retroactivități. Orice ar pretexta, justiția a primit un bocanc în coaste. Sub preșul nobilelor intenții asta se ascunde. Daniel Morar înțelege prea bi­ne cum devine treaba și subtilitatea po­veștii. Cine va profita e lesne de văzut, du­pă cei care jubilează din clasa politică și pre­să. Dar să nu vorbim de funie în casa aco­periților.

Ordonanța de Urgență avi­zată de CSAT și promulgată de guvern operează numai pentru viitor, așa cum s-ar fi cuvenit să facă și Decizia CCR, iar soluția este una tranzitorie, avaria fiind evi­dentă. Și nu e una s-o re­zolvi cu Enel-ul. O rea­șe­zare de sistem de anver­gu­ra asta nu se face pe picior fără riscul de a ateriza din lac direct în hazna. Principalele chestiuni țin: 1) de profesionalismul și integritatea viitorilor polițiști judiciari și procurori care vor trebui să învețe la locul de muncă să facă pe spionii, așa cum au văzut prin fil­me și 2) de siguranța/confidențialitatea in­formațiilor obținute. Există vreo ga­ran­ție că puzderia de domni transferați de la Ministerul de Interne sau procurorii de la Parchetul General care vor butona apa­ratura și vor planta microfoane prin case nu vor călca în picioare faimoasele drep­turi ale omului? Că probele astfel obținute nu vor ajunge tot la hulitul SRI sau, mai grav, direct la infractori, pentru a fi fo­lo­site la vreun șantaj sau „scurse“ pe la di­ver­se surse? Dar dacă în provincie inter­cep­tă­rile vor încăpea pe mâinile vreunui pro­curor sau polițist (MAI fiind dintre ins­ti­tuțiile cele mai reformate, precum bine se știe de 26 de ani încoace), care se bate pe burtă cu interlopii și gulerele albe? Să vezi atunci „respectarea intimității“! Ci­ne va supraveghea toată afacerea, sub controlul cui se va afla ea? Al pro­cu­ro­ru­lui-șef, nu­mit politic, vreo clonă a lui Ni­țu? Deo­cam­dată, ni se spune că sub au­to­ritatea șefului ÎCCJ (Liviei Stancu i se ter­mină mandatul acum, în primăvară). Vom vedea ce zice și onor parlamentul, că aco­lo se modifică legile și ordonanțele. Deo­cam­dată, în loc de o ureche elefantină pa­re că ne-am pro­copsit cu mai multe și mai sprințare.

Totul e o peticeală dictată de împrejurări. Ministrul Justiției, Raluca Prună, a făcut și ea ce-a putut în condițiile date pentru a opri deșirarea întregii țesături. Nu e însă deloc clar dacă vom asista la o echilibrare a raportului de forțe în interiorul sis­te­mului - SRI versus organele de urmărire pe­nală -, a raportului dintre puterile sta­tu­lui sau la o răsturnare completă a acestuia în favoarea marelui partid al borfașilor, cel care nu contenește să lupte pentru a se elibera de lanțurile anticorupției.

Partea proastă e că toate aceste reașezări, inclusiv ordonanța, vor ajunge la par­la­ment, care va găsi niște „soluții“ după chi­pul și asemănarea lui. Prin penali și cozile lor de topor, parlamentarii au încercat me­reu să taie ghearele DNA, ale procurorilor în general. În schimb, n-au vrut/putut ni­ciodată să controleze SRI, deși îl înjurau din greu, la pachet cu „stăpânul inelelor“ Traian Băsescu. Dar lătratul vioi împotriva serviciilor face probabil parte din fișa pos­tului, ca mijloc de acoperire (unii dintre cei mai mari clănțăi împotriva Securității s-au dovedit a fi turnători zeloși). Nu de tea­ma SRI mureau aleșii, firesc, din mo­ment ce unii semnau acolo pe ștatul de plată, nu în el doreau să lovească, ci în DNA. Iată că le-a venit din nou vremea. De­cizia CCR le-a oferit un minunat prilej pentru a reîncepe răfuiala, de data aceasta sub pretextul, îl auzim deja pe la te­le­viziuni, că DNA are și mai multă putere decât înainte.

Cum sub intențiile așa-zis bune și de­mo­cratice ale politicienilor români se as­cun­de adesea un interes personal sau o frus­trare chinuitoare ca hemoroizii netratați, e suficient să te uiți la marile spirite în­frățite în chestiunea Deciziei CCR. Des­co­peritorii pe stil nou ai drepturilor omului penal, că de drepturile omului de rând i-a durut în coadă până să dea acoliții lor nas în nas cu procurorii, cântă la unison ace­eași partitură. Tăriceanu ne povestește cum „drepturile și libertățile cetățenilor au fost încălcate și au existat grave de­rapaje democratice“, ceea ce a dus la „un regim autoritar, de dictatură, un regim de abuz, lucru confirmat de decizia Curții“. Regimul cu pricina era, bineînțeles, al lui Băsescu. Care, n-o să credeți, dar îi dă dreptate. Lui și Antenei 3. Cam așa arată reașezarea sistemului, partea care se vede. De cealaltă, nicio grijă, are cine să se ocu­pe. Că tot a devenit SRI organ de cercetare penală specială.