Alegerile și problema relegitimării clasei conducătoare

O democrație electorală depinde într-o pro­por­^­ție covârșitoare de credibilitatea alegerilor. Alternanțele din 1996, 2000, 2004 au fost văzute ca momente de întărire a sistemului democratic. Apoi, me­ca­nis­mul de relegitimare s-a ruginit, au apărut crize politice, sus­pen­dări etc. Nu întâmplător, ale­gerile din 2012 au adus mai multe noutăți. Pentru prima dată după 20 mai 1990, ale­gerile parlamentare nu au dus la o schimbare a primului mi­nistru. Tot pentru prima dată după victoria FSN de la în­ce­putul tranziției, o alianță, USL, și-a strivit adversarii, câștigând 60% din vo­turi și două treimi din locurile de par­la­men­tari. În al treilea rând, a avut loc apariția, care s-a dovedit meteorică, a unui partid nou, populist, PPDD, care a reușit performanța de a ajunge la 14% din voturi, ceea ce spunea ce­va despre starea de spirit a unei părți a electoratului, cu atât mai mult, cu cât și dis­cursul celorlalte partide era destul de po­pu­list. Nu în ultimul rând, sistemul uninominal a părut a fi scurtcircuitat de înțelegeri locale sau naționale netransparente, ceea ce a în­tă­rit teza existenței unui „blat“ la nivelul prin­ci­palelor partide.

Toate aceste caracteristici ne înfățișau por­tre­tul unei profunde crize a capacității mo­men­tu­lui electoral de a relegitima clasa politică și de a recredibiliza natura de­mo­cratică a sistemului. Un sistem fragilizat și de faptul că, în vara acelui an, ordinea constituțională fusese salvată numai prin intervenția par­te­nerilor occidentali.

Ce s-a întâmplat de atunci? Opo­ziția și-a confirmat mar­ginalitatea: PPDD a dispărut, ARD (16% din voturi) a dis­pă­rut, mai târziu principalul mem­bru ARD, PDL (12% din locuri), se to­pește într-un PNL proaspăt ieșit din USL (care astfel dispare și ea). Aceste dispariții mai mult sau mai puțin subite ne prezintă tabloul unei clase politice fără șanse de a se re­cre­di­biliza. Sigur că accelerarea ritmului în care di­verse afaceri de corupție sunt scoase la lu­mi­nă contribuie la această impresie. Dar există un motiv mai profund: nereprezentativitatea partidelor creează sentimentul că alegătorii nu sunt puși în fața unor alternative distincte, oamenii votează, dar nu aleg cu adevărat. Alegerile locale și mai ales cele parlamentare din 2016 riscă să accentueze acest sentiment al blatului generalizat și deci să nu (re)­le­gi­timeze pe nimeni.

Rezultatul prezidențialelor din 2014 a părut că poate contrazice pesimismul concluziilor an­te­rioare. Victoria lui Iohannis nu numai că a va­lidat democrația noastră electorală, prin fap­tul că organizatorul alegerilor le-a pierdut, dar a născut și speranțe la nivel social. Faptul că multe dintre acele speranțe par acum exa­ge­ra­te e nerelevant pentru capacitatea ale­ge­ri­lor de a produce legitimitate. Pe de altă parte, acel moment a accentuat ruptura între o cla­să politică decredibilizată și un șef de stat ales direct, care reușește să capete sprijinul unei părți din societate dincolo de logica par­ti­de­lor. Iar anul acesta e probabil ca absenteismul de la parlamentare să bată noi recorduri, ce­ea ce va limita marja de manevră a partidelor în raportul lor cu puterea prezidențială.

În acest context, putem mai bine înțelege pla­ciditatea lui Iohannis în fața atacurilor din ce în ce mai dure, în fața propriilor erori, în fața spectacolului pe care îl dă partidul său. In­di­fe­rent de scenariu, cei care doresc să formeze un guvern vor trebui să meargă la actualul președinte. În 2012, un Băsescu slăbit de re­zul­tatul referendumului nevalidat nu avea spa­țiu de manevră în fața unui USL ul­tra­ma­jo­ri­tar, dar acela a fost un moment excepțional. Acum, tăcutul locatar de la Cotroceni știe că la el vor veni partidele pentru a-i cere cheile gu­vernului.

Practic, președintele poate crede că nu are in­te­resul să se expună, deci nu va mobiliza, îl avan­tajează alegeri fără alegere. Pe de altă par­te, partidele fug de electorat, atunci când nu e vorba de cel captiv, iar acesta nu pare că poate crește. În aceste condiții, miza rele­gi­ti­mă­rii democratice nu pare nici un element fun­da­mental și nici măcar unul conștientizat de li­de­rii politici. Iar aceasta poate fi o eroare majoră.

Indiferent de agitația discursivă, o mare parte a electoratului nu va mai înghite pe ne­mes­te­ca­te ideea unui clivaj tip stânga-dreapta, PSD vs. PNL, foștii parteneri din USL. Cele două par­tide s-au aliat prea des ca să-și continue duopolul politic. În plus, scenariul cel mai pro­ba­bil este acela al unor alegeri care să ducă la o situație politică nedecisă și la un guvern prea slab ca să implementeze reformele amâ­nate atât timp. Dar, chiar și în cadrul acestui scenariu, nu putem exclude posibilitatea apa­ri­ției unor alternative.

Este probabil ca partidele să-și pună toate re­sursele în cursa pentru locale, nu numai pen­tru că acestea par decisive pentru par­la­men­ta­re, dar și pentru că, structural, sunt de­pen­dente de acest nivel. Totuși, așa cum tragedia de la Colectiv a indus o mobilizare politică a unei părți din societate, alt eveniment poate produce surprize. Iar una dintre surprize și un factor de mobilizare civic poate fi legat chiar de rezultatul alegerilor locale. Participarea li­mi­­tată la nivelul electoratelor captive, ne­re­guli foarte mediatizate, primari aleși cu ma­jorități relative, alianțe postelectorale între ma­rile par­tide sau, din contra, consilii locale și ju­de­țene nefuncționale pot duce la o toamnă mai interesantă decât se anunță acum.