De același autor
Interdicțiile nu ne deranjează prea mult. Nu le comentăm, nu protestăm, ne adaptăm. Am păstrat din perioada comunistă excesul de conformitate, această formă aproape bolnăvicioasă de acceptare a intervenției statului în viața noastră personală, și am reprodus modelul supunerii în ultimii 25 de ani de după dictatură. Ne place statul discreționar și liderul de mână forte. Nici nu avem nevoie de prea multă propagandă și persuasiune pentru a merge pe drumul trasat. Mai mult de jumătate dintre noi sunt nostalgici după statul comunist, care ne muta de la țară la oraș, ne dădea case, locuri de muncă și ne spunea câți copii să facem.
Chiar și ceilalți, care n-au fost niciodată nostalgici, par din ce în ce mai resemnați și găsesc o legitimitate transpolitică în legile Big Brother, în lărgirea puterii serviciilor secrete sau în alte suprareglementări și nu se tem că, la un moment dat, am putea fi luați ostatici. Legile Big Brother sunt la un capăt și Legea antifumat la celălalt, iar între ele statul își extinde puterea, fiindcă securitatea, de toate felurile, s-a substituit libertății, aproape fără să observăm. Nu doar aici, în România, ci și în restul lumii civilizate, care cedează în fața fricii: frica de străini, frica de Islam, frica de necunoscut, frica de teroriști, frica de boală, frica de bătrânețe.
În democrațiile cu vechime există însă un exercițiu al opoziției, o balanță care, la un moment dat, pune piedică dorinței statului de a deveni atotputernic și de a-și transforma locuitorii în ostatici. În Estul Europei și mai ales în Balcani, această balanță e mai mereu înclinată doar de către cei aflați la putere, fiindcă reflexele democratice sunt nedezvoltate și nu suntem obișnuiți să ne apărăm drepturile. Ungaria e exemplul cel mai la îndemână despre cum o democrație tânără se poate transforma într-una „iliberală“, după cum își definește premierul Viktor Orbán regimul autoritar, care a sugrumat libertatea presei, a pus în corzi justiția, a subordonat Banca Națională și i-a aruncat la margine pe minoritarii de toate felurile.
Deriva lui Orbán este o proiecție despre ce se poate întâmpla într-un stat în care societatea e slabă și nu are suficiente mecanisme pentru a se apăra. În care opoziția, deși mult mai versată decât în România, a fost incapabilă să reacționeze în fața populismului și politicienilor care au luat în stăpânire statul și l-au transformat, din apărătorul oamenilor, în stăpânul lor.
Felul în care a fost elaborată și adoptată Legea antifumat din România e exemplul minor care ne arată cât de ușor ne lăsăm pradă voinței statului, care vrea să aibă grijă de noi chiar împotriva noastră. Nu e vorba despre imitația Occidentului, care ne-a ajutat să progresăm, ci despre felul cum a fost dezbătut acest subiect, care nu este doar despre sănătatea noastră și a copiilor noștri, ci și despre slăbiciunea unei societăți.
Sigur că, nicăieri în lumea civilizată, nu se mai fumează de mult în restaurante, în clădirile de birouri sau oriunde în spațiile publice închise, numai că acolo această interdicție nu a trecut cu atâta ușurință. Fiindcă orice interdicție e un pas înapoi făcut împotriva libertăților noastre, iar noi am rămas indiferenți față de această interdicție, pe care am considerat-o binefăcătoare, lăsându-i în totalitate statului responsabilitatea față de acțiunile noastre. E mai simplu așa. Statul ne impune bunul simț și noi ne simțim mai ușurați că nu mai trebuie să avem grijă să nu suflăm fumul către nefumători, că vom fuma mai puțin și deci vom fi mai sănătoși, acum, că statul a luat controlul asupra viciului nostru.
E adevărat că 90% dintre bolnavii de cancer pulmonar sunt fumători, dar numai 15% din totalul fumătorilor sunt diagnosticați în timpul vieții cu cancer pulmonar. Statisticile spun multe și fiecare e responsabil, dincolo de genele moștenite, de bolile lui, fiindcă statul nu va putea interzice zahărul, carnea, înghețata, ceaiul negru, vodca și în general toate excesele noastre, dar noi trebuie, de asemenea, să fim responsabili pentru excesele statului.
Între „prioritatea libertății“ și „întreținerea vieții“, așa cum a definit Ágnes Heller cele două direcții ale modernității (Ágnes Heller, Sonja Puntscher Riekmann, ed. – Biopolitics. The Politics of the Body, Race and Nature, Avebury: Aldershot, 1996), ar trebui găsit un compromis: e nevoie de protecție pentru copii și tineri, dar noi toți trebuie să mizăm pe libertate, mai ales că avem în spatele nostru aproape un secol de dictaturi.