Din nou despre „Chestiunea orientală“

Pacificarea durabilă stă în reconstrucție, dar, pentru moment, țările și comunitățile Orientului sunt incapabile să își ia destinele în propriile mâini.

Stefan Popescu 29.03.2016

De același autor

 

Istoria Orientului Apropiat și Mijlociu este un permanent reînceput: conflicte locale religioase și etnice, rivalităţi regionale și, peste toate, interesele marilor puteri. În trecut, „chestiunea ori­entală“ desemna pro­ble­me­le ce priveau reamenajarea geopolitică apărută pe fon­dul declinului Imperiului Otoman, începând cu sfâr­șitul secolului al XVII-lea și până la 1920, sfârșitul Ma­re­lui Război. În Balcani, ches­tiunea fusese rezolvată prin limitarea stăpânirii turcești la Tracia Orientală și pro­cla­marea Republicii turce, cu capitala la An­ka­ra, iar în Levant prin luarea în admi­nis­trare (sub forma mandatelor) a teritoriilor Siriei, Libanului, Palestinei, Iordaniei, Me­sopotamiei și Arabiei de către imperiile francez și britanic. Intervenția americană în Irak și „primăverile arabe“ au pus ca­păt amenajării teritoriale postcoloniale și întreaga regiune a intrat într-o perioadă de reașezări profunde.

 

Complicaţia clivajelor

 

„Ciocnirea civilizațiilor“, celebra formulă a regretatului Samuel P. Huntington, pare acum insuficientă pentru a descrie ten­siunile din Orientul Apropiat și Mijlociu. Parcă niciodată „chestiunea orientală“, re­născută din cenușă, nu a fost atât de complicată, clivajele fiind atât religioase (suniți/șiiți), etnice (alauiți/arabo-suniți, kurzi/arabo-suniți, kurzi/turci), politice (majoritățile împotriva minorităților care au guvernat sau încă guvernează sau au fost beneficiare de pe urma regimurilor neo­marxiste: în Siria, arabii suniți ma­jo­ritari împotriva minorităților alauită, dru­ză, creștine și kurdă; în Irak, arabii șiiți majoritari împotriva arabilor suniți, la ca­re se adaugă tensiunile provocate de cva­si-independența Kurdistanului) și re­gio­na­le (Turcia/Iran, Arabia Saudită/Iran, Sta­tul Islamic/Al Qaida, țări care susțin Fră­ția Musulmană/țări care se opun Frăției Musulmane), peste care se suprapun in­te­resele marilor puteri (Statele Unite, Rusia, Franța). Alianțele sunt tactice și cu aspect sinuos: Arabia Saudită se opune Rusiei în Siria, dar amândouă se regăsesc pe do­sa­rul egiptean; Kurdistanul irakian și Turcia întrețin raporturi cvasi-amicale; Statele Unite sunt aliate cu Turcia, dar acordă spri­jin kurzilor sirieni, care sunt tratați cu ostilitate de Ankara; Riadul rămâne un aliat al Washingtonului, deși cele două îm­părtășesc viziuni diferite cu privire la Siria și Iran. Totodată, derivele autoritare ale re­gimului Erdoğan au reaprins conflictul cu minoritatea kurdă. Cele patru atentate din ultimele cinci luni, comise fie de kurzi, fie de Statul Islamic, arată cât de mult s-a de­gradat situația securitară din Turcia.

 

Pe fondul extinderii Statului Islamic și des­compunerii statelor irakian și sirian, mi­li­oane de refugiați fragilizează statele arabe rămase încă în picioare: Iordania și Li­ba­nul. Cu circa 300.000 de morți, 4,7 mi­li­oane de refugiați și 11 milioane de de­pla­sați, conflictul din Siria reprezintă una din­tre cele mai mari catastrofe umanitare ale istoriei contemporane. La acestea se ada­ugă problema israelo-palestiniană (com­­pli­cată de impasul în care se găsește procesul de reconciliere între cele două mișcări pa­lestiniene Hamas-Fatah) care continuă să fie fără rezolvare și să constituie o sursă ma­joră de conflict în regiune. Lipsa unui front unit împotriva Sta­tului Islamic și a grupărilor islamiste a dus la di­se­mi­na­rea acestor realități în sta­tele Africii de Nord, dar și în Sahel și în unele state sub­sahariene (recentele aten­­tate din Coasta de Fildeș stau mărturie) și apariția unor filiere djihadiste cu ra­mificații în Caucaz, Balcanii de Vest, Uniunea Euro­pea­nă, Africa de Nord și chiar în China (în provincia majoritar musulmană Xinjiang-Ui­gur).

 

Veștile bune par să vină numai din Iran, un­de se așteaptă în acest an o creștere eco­nomică de 5% și unde masivele in­ves­tiții străine vor determina o dezvoltare sus­ținută pe termen lung. În restul regiu­nii, cu mici excepții, numai „negustorii de arme“ fac profit.

 

O regiune din ce în ce mai militarizată

 

Tensiunile din Orientul Mijlociu și Apro­piat se traduc și prin creșterea im­por­tu­rilor de armament. Statele regiunii cons­tituie o piață importantă pentru țările ex­portatoare de armament. Intensificarea con­flictelor a însemnat o adevărată ex­plo­zie a achizițiilor de armament greu. În ul­timii cinci ani, acestea au crescut cu 61% față de intervalul 2006-2010! Importurile saudite au crescut cu 275% în perioada men­ționată, cele qatareze cu 279% (po­trivit SIPRI), iar o parte din echipamente și muniții întrețin conflicte cum este cel din Yemen, dar și din Siria și Irak. Marile puteri au o responsabilitate directă în mi­litarizarea regiunii: Administrația Obama a vândut în regiune în ultimii patru ani mai multe arme decât cea a lui George W. Bush, în cele două mandate, iar vânzările Franței au crescut de la 6 miliarde de euro în 2014 la 16, un an mai târziu. Motivațiile marilor puteri sunt atât economice, cât și politice. De exemplu, Statele Unite au de­cis că nu vor trimite trupe la sol în Siria și în Irak. Prin urmare, compensează această absență prin intensificarea livrărilor de armament aliaților lor din regiune (așa-numita „doctrină Nixon“ sau „doctrina Guam“, în numele căreia, după eșecul im­plicării la sol în Vietnam, a furnizat arme Iranului în perioada 1970-1972). Cum Pen­tagonul cumpără mai puțin armament, in­dustria americană compensează prin ex­port. Rusia, de partea sa, are drept par­te­neri principali țările arcului șiit din Nord, Iran, Irak și Siria, dar printre clienții emer­genți se numără și Arabia Saudită. Această „capacitate de absorbție“ a pieței de ar­ma­ment din Orientul Mijlociu și Apropiat nu a trecut neobservată în China, care a devenit un furnizor de muniție pentru arme ușoare și care încearcă să își afirme statutul de mare putere și în această regiu­ne. Franța are și ea motivațiile ei: com­plexul militaro-industrial francez trebuie menținut, iar acest lucru este posibil prin exporturi. În caz contrar, independența fran­ceză în materie de tehnologie militară nu va putea fi menținută mult timp. Ma­rea Britanie se numără și ea printre fur­ni­zorii de armament în Orientul Mijlociu și Apropiat, motivațiile ei fiind atât eco­no­mice, dar și de menținere a prezenței sale istorice în regiune. Cu alte cuvinte, in­te­resele economice ale marilor puteri, strict legate de profit (mai ales după criza din 2008), dar și cele strategice se în­tre­pă­trund și contribuie la cursa înarmărilor și inten­si­ficarea tensiunilor în regiune. Pen­tru mo­ment, doar Rusia pare a avea ini­ți­ativă.

 

S-a retras Rusia din Siria?

 

Siria a devenit pivotul prezenței ruse în Orientul Mijlociu și Apropiat și în Me­di­terana Orientală. Cu două baze militare care rămân operaționale, cu păstrarea sis­temelor S-400, care permit instituirea unei zone de excludere aeriană, cu pre­zență navală consistentă, menținerea inte­grală a unitățatilor de elicoptere, a unor avioane capabile de bombardament la joa­să altitudine (SU-25) și a unor trupe spe­ciale, ar fi mai corect să vorbim despre o re­dimensionare a prezenței militare ruse în Siria (evaluată, înainte de retragerea anunț­ată de președintele Vladimir Putin, la 4.000-6.000 de militari). Intrarea trupe­lor siriene în Palmira s-a făcut cu sprijin aerian rus. Este vorba de o victorie foarte im­portantă, care reduce teritoriul con­tro­lat de Statul Islamic cu mai bine de o trei­me și permite guvernului de la Damasc să controleze o parte din frontiera cu Irakul. Eventualele costuri insuportabile, în con­di­țiile crizei economice și reducerii buge­tului apărării cu 5%, nu pot fi invocate pentru a justifica această reducere a efec­ti­velor și echipamentelor. 500-700 de mili­oane de dolari reprezintă o cifră supor­ta­bilă chiar pentru o Rusie aflată în re­ce­siune economică. Ar fi mai potrivit să vor­bim despre o retragere tactică, pe fondul unei înțelegeri cu Statele Unite și relan­sarea negocierilor de la Geneva pe tema unei soluții politice în Siria. Decizia Rusiei deschide noi spații de dialog cu Arabia Saudită, în perspectiva vizitei iminente a re­gelui Salman la Moscova. Spațiile de ne­gociere cu SUA și marile puteri europene sunt și mai mari: ele pot însemna o în­țelegere globală care să cuprindă și ba­zinul Mării Negre și îndeosebi Ucraina. Ră­mâne de văzut cum vor evolua în noul con­text relațiile Rusiei cu Turcia. Aceasta din urmă se află într-un grav impas stra­tegic la nivel regional și o izolare în tabăra propriilor aliați. Este poate și motivul atenției cu care liderul de la Ankara l-a pri­mit pe președintele român Klaus Io­hannis, făcând uitate unele discuții în con­tradictoriu purtate în aprilie anul trecut la București...

 

Eliminarea Statului Islamic (deși acesta este dublat de un așa-numit „stat islamic imaterial“, prezent prin cele aproape 10.000 de site-uri Internet, 41.000 de tweets, cu aproape 3 milioane de follo­wers, iar distrugerea lui este de asemenea importantă) și reorganizarea pe model bosniac a Siriei și Irakului nu vor rezolva decât parțial situația. Pacificarea durabilă stă în reconstrucție, dar, pentru moment, țările și comunitățile Orientului sunt inca­pabile să își ia destinele în propriile mâini. Ca în 1916, soluţiile de tip Sykes-Picot sunt singurele capabile să aducă o sta­bi­lizare regională și o liniște la porțile Eu­ropei. Istoria nu este un magister vitae în „chestiunea orientală“.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22