Solidaritate în timp: reconstruirea istoriei trăite şi documentate de victime

Stepan Miskjian a scăpat din iad. Iadul care l-a chinuit şi în care au murit cei mai mulţi dintre cei apropiaţi lui, rude, prie­teni sau colegi în suferinţă. Iadul din care a scăpat Stepan Miskjian se numeşte Deir Zor – un loc pe harta tragediei armenilor. Miskjian, un om scund, cu vână, în­tre­prinzător, perseverent şi meticulos, avea un obicei: nota cu regularitate şi exactitate cele văzute şi trăite. Astfel s-au adunat patru caiete cu observaţiile şi experienţele sale notate atunci – în imediata vecinătate temporală a evenimentelor; caiete pu­bli­ca­te în integralitate în limba armeană (1965-1966, Paris: Haratch) şi utilizate de is­to­rici: Memorii, I, 1897-1913; Memorii, II, 1902-1905; Memorii, III, 1914-1915; Me­morii, IV, 1915-1917. Destinul, istoria, ale­gerile personale şi relaţiile din co­mu­ni­ta­tea armenească, toate împreună, au făcut ca nepoata lui Stepan să refacă, după o sută de ani, drumul bunicului din iad pâ­nă în America, reflectat în volumul The Hun­dred Year Walk. An Armenian Ody­s­sey (Călătoria de o sută de ani. O Odisee armenească). America este ţara care l-a primit şi i-a oferit, ca multor altora, şansa renaşterii pentru care el a rămas re­cu­nos­cător. Uneori, evadatul din infern îşi ex­prima recunoştinţa cântând la acordeon. Dawn Anahid MacKeen, nepoata lui Mis­kjian, care cunoştea istoria bunicului, pre­cum şi pe cea a evenimentelor care au pre­mers şi urmat anului 1915, se întreabă: „Aproape un secol mai târziu [de la „sa­tanicul pogrom“, „Marea Crimă“ – Medz Yeghern], unde a fost simţul meu al obli­ga­ţiei morale? A nu face nimic este ca un fel de uitare și uitarea genocidului apare ea însăşi ca o crimă aproape la fel de hi­doasă, mai ales din perspectiva negărilor acestuia de Turcia“ (2016, p. 7).

Alegerile morale au originea în fie­care individ; ele construiesc autonomia morală (Piaget). Dar interioritatea morală se con­stru­ieşte în timp şi interacţiune cu întrebările celorlalţi. Autoarea a fost adânc impresionată de un obicei straniu pe care-l avea mama ei (fiica lui Stepan): „De când sunt capabilă să-mi amintesc, mama vorbea cu părinţii ei morţi. Cres­când, o găseam în bucătărie, prinsă în conversaţie cu Mama şi Tata“. Con­ver­saţia avea loc în armeană, limbă aproape necunoscută autoarei. Copilăria mamei a fost obsedată de istoria bunicului. La fel cea a nepoatei. Memoriile şi emoţiile fiind reactivate şi retrăite de noile generaţii. Mama îşi imploră fiica, o ziaristă revenită din New York în Los Angeles, spunând: „Dawn, ajută-mă. Ajută-mă să spun po­ves­tea lui Tata“. Răspunsul frecvent al fii­cei: „Mami, nu te pot ajuta cu cartea lui Tata... Tata e mort“. Are loc un proces com­plex de persuasiune în care mama au­toarei remarcă similarităţile evidente din­tre bunic şi nepoată, precum organizare, atenţie la detaliu, persistenţă şi com­bi­na­ţia fericită dintre empatie şi compasiune pentru cei în suferinţă. Astfel se naşte, du­pă o sută de ani, călătoria pentru re­con­sti­tuirea evadării din iad. Capitolele alter­nează între trecutul trăit de Stepan (pe ba­za memoriilor) şi experienţele trăite, după o sută de ani, de nepoată: o psihoistorie participativă, care recurge la istorie, geo­grafie, arheologie, antroplogie şi la bun-simţ - toate exersate din dorinţa de în­ţe­legere.

Călătoria reconstructivă începe, du­pă o scurtă şedere în Istanbul, descris şi în memoriile lui Mis­kjian sub numele de Cons­tan­ti­nopole, în oraşul natal al bu­ni­cului: pe atunci numit Adabazar, azi nu­mit Adapazarï. MacKeen observă că în no­tele lui Miskjian evenimentele sunt în­re­gis­trate cu detalii, precum fac ziariştii pro­fe­sionişti sau antropologii. Caietele descriu evenimentele şi contextul lor: ziua, ora din zi, durata, locul, participanţii, inclusiv nu­me­le acestora, atmosfera, cele pe­tre­cu­te, efec­te etc. Toate fiind de mare ajutor pen­tru reconstituirea contextului de atunci prin mijloace moderne care ajută la iden­ti­fi­ca­rea altor elemente, precum posibili des­cen­denţi (p. 13). Autoarea recurge la hărţi, fo­to­grafii şi amintirile unor su­pra­vie­ţuitori ai acelor locuri, amintiri în­cre­dinţate oral sau în scris celor mai tineri, in­clusiv autoarei.

În comunitatea armenească din Los An­geles autoarea devine cunoscută ca: „Fe­meia care scrie o carte despre genocid. Ea urmează drumul bunicului de la Ada­bazar la Deir Zor“. Tot acolo a fost aver­tizată de un „universitar“ să nu o facă, pen­tru că „Nu avem nevoie de un alt mar­tir“. Autoarea urmează drumul lui Stepan: de la locul de naştere, devenit loc de de­por­tare, la locul din iad. Pentru orice că­lă­tor harta este un prieten de nădejde. Mai ales o hartă pe care se află repere sem­nificative notate de supravieţuitori.

Ajunsă la Adabazar/Adapazarï într-o zi to­ridă de august, MacKeen a căutat punctele de reper notate pe hartă, mai ales patru biserici gregoriene (Surp Hreshdagababed, Surp Garabed, Lusavorich, Surp Ste­pan­nos – surp=bisercă), vechiul parc al ora­şu­lui şi mult mai vechiul cimitir armenesc. Repere de durată. Cu empatie inter­cul­tu­rală, ne spune că „un musulman turc ar fi căutat moscheile“. Recepţionerul de la ho­tel, căruia i-a cerut ajutorul, răspunde sec: „Cutremurul a distrus“. Mai multe cu­tremure, toate măsurate pe scara Rich­ter: 1943, 6,6; 1967, 6,8; 1999, 7,4. Într-o ultimă încercare de a găsi cimitirul, îl în­treabă cum se ajunge la râul Sakarya. Răs­punsul: „Nu se poate pe jos“. Folosind har­ta originală, autoarea spune: „Credeam că este pe aproape“. Răspunsul: „A fost aşa. S-a mutat“. Căutarea reperelor trec­u­tului devine o escavare în timp care nu adu­ce niciun rezultat. Împreună cu trans­latorul a pornit, cu maşina, în căutarea ur­melor trectului care ne apropie de veş­nicie: cimitirul. Dar, mai întâi, cu ajutorul aceleiaşi vechi hărţi, a localizat cimitirul turcesc şi s-a dus acolo: „l-am găsit“. Pornind spre locul cimitirului armenesc, aco­lo unde ar fi trebuit să fie, află o mare grădină de zarzavat. Cei întrebaţi nu ştiu nimic, n-au auzit nimic despre „cimitirul armenesc“. Autoarea notează lapidar că pes­te istoria de generaţii a familiei s-a lă­sat „umbra pierderii“ – o pierdere exis­ten­ţială (p. 79). Nu a putut nici măcar să cu­reţe buruienile de pe mormintele stră­mo­şilor, precum sperase. Cimitirul a pie­rit şi el. În schimb, călătoarea a început să atra­gă atenţia „vie“ a poliţiei. Suntem în 2007.

MacKeen alternează constatările şi trăirile ei cu notele de atunci şi acolo ale bu­ni­cului; remarcă simpatia cu care este tra­tată de mulţi localnici, de turci obişnuiţi, care-i oferă ajutorul prietenos în călătoria ei pe urmele bunicului. O paralelă cu ges­turile altruiste făcute de oameni obişnuiţi, precum un simplu soldat turc, faţă de bu­nicul ei aflat pe drumul deportării. O pa­ra­le­lă peste generaţii care hrăneşte spe­ran­ţa.

În drumul prin Anatolia, pe urmele cal­va­rului îndurat de Miskjian, Anahid a dorit să intre într-o moschee. Ştia că trebuie să respecte portul local, după cum cere tra­di­ţia musulmană. A intrat, pentru cele ne­ce­sa­re, într-un magazin. Translatorul ei (Bay­kar) este întrebat de vânzătoarea care o ajuta să-şi aleagă vestimentaţia po­tri­vi­tă: „Ea a devenit musulmană sau este pe cale de a deveni? Ai învăţat-o Kelime-i Shehadet [Declaraţia de Credinţă Mu­sul­ma­nă]?“. Moment crucial pentru ten­siu­nea identitară a călătoarei care este o ame­ricancă de origine armeană: cu naturaleţe, ea face cunoscută atât originea ei, cât şi scopul călătoriei. Atitudinea primitoare a turcoaicei rămâne neschimbată.

Trecerea graniţei în Siria, descrisă simplu ca „un stat poliţienesc, intolerant faţă de disidenţă – gata să trimită în închisoare pe oricine ameninţă regimul“, este dominată de semnele „dictaturii“. Evi­dent, în Siria „condusă de mâna fermă a Pre­şedintelui Bashar al-Assad“ se simte om­niprezenţa „infamei Mukhabarat, obiş­nuit numită poliţia secretă siriană“ (p. 155). Urmărirea, sub soarele pârjolitor al de­şertului sirian pe care l-a umblat Ste­pan, ajungând să bea propria-i urină fiind însetat de moarte, este pe faţă. Cinismului poliţiei secrete i se răspunde cu un gest ome­nesc care îmi aminteşte de un gest creş­tinesc similar făcut de Havel pe o zi ge­roasă faţă de cei care-l ţineau sub arest la domiciliu. Havel le-a oferit păzitorilor în­friguraţi un ceai cald. MacKeen, sub soa­re­le nimicitor al deşertului care a albit oa­sele armenilor morţi pe drum, le-a oferit urmăritorilor, care se coceau în maşină, o băutură răcoritoare.

La Marqada vizitează memorialul dedicat genocidului suferit de armeni. Folosind notele lui Miskjian, ajunge la Deir Zor şi reu­şeşte să localizeze familia celui care i-a salvat viaţa bunicului - Sheikh Hammud al-Aeklehnu, un şef de trib beduin. În fa­milia acestuia este primită cu compasiune şi dragoste. Firesc, Anahid îşi exprimă re­cunoştinţa. La dorinţa ei este condusă la cimitirul beduinilor, unde îşi exprimă res­pectul şi gratitudinea pentru toţi cei care în timpul genocidului l-au ajutat pe bu­ni­cul ei, precum şi pe alţi armeni.

The Hundred Year Walk. An Ar­me­nian Odyssey se află la in­ter­sec­ţia dintre studiul is­toric, care fo­lo­seşte documente oficiale, pu­bli­caţii de spe­cia­li­tate, presa vremii (1900-1923, mai ales), do­cumente per­so­na­le (note, memorii), documente inter­per­so­nale (scrisori), surse de istorie orală (in­clusiv interviuri), pre­cum şi observaţii fă­cute pe drumul re­par­curs al deportării în iad. Această re­constitutire este dominată de o motivaţie morală. Nici urmă de sen­ti­mente agresive, pre­cum furia sau răz­bu­na­rea. Sen­ti­men­tele negative se vindecă greu. Bunicul a meditat la şi în iertare. Soldatul turc, care s-a luptat cu un prieten de ar­me pentru a salva viaţa unui armean, a ră­mas prezent în această meditaţie.

Iertarea şi pacea interioară nu şterg me­moria tragediei. Împreună, ele contribuie la evaluarea şi corectarea morală a tra­ge­diei. Pe acest tărâm, deciziile politice de­vin esenţiale nu doar pentru cele pe­tre­cute demult, ci şi pentru încrederea în po­liticieni şi sănătatea morală a politicii. Ati­tudinea faţă de tragediile trecutului de­vine un test crucial pentru caracterul po­li­ti­cienilor. Valorile morale pot intra în co­li­ziune cu interese politice. O astfel de coli­ziune, documentează autoarea, a avut loc în preajma alegerilor prezidenţiale ale SUA din 2007 - nucleul coliziunii fiind re­cu­noaş­terea sau nerecunoaşterea geno­ci­dului ar­me­nilor. Un publicist din Los An­geles, Ha­rut Sassounian, după ce pre­şe­din­tele Oba­ma a survolat acest nucleu moral, a de­clarat: „Preşedintele Obama şi-a pier­dut poziţia morală“ (p. 287). De multe ori, pentru cei fără de posturi politice, dru­mu­rile deciziilor prezidenţiale sunt ne­cu­nos­cute. Am fost nedumerit atunci când, la ani­versarea a 50 de ani a schim­bării is­to­ri­ce generate de Civil Rights Movement, din­colo de eroii recunoscuţi Martin Luther King, Jr., Rosa Parks..., pre­şedintele Oba­ma i-a menţionat pe Gandhi, Mandela... in­dis­cu­ta­bil, justificat, printre fondatorii acestei practici, dar l-a omis pe Thoreau – care a fost recunoscut și de Gan­dhi, şi de King... ca fondator al ne­su­pu­ne­rii civile. O omi­siu­ne de proporţii istorice ce suscită întrebări.

MacKeen arată că imaginţia morală oferă soluţii generoase: autoarea ne propune să medităm la semnificaţia morală a unei cam­panii lansate în 2009 de 200 de in­te­lectuali turci, cu numele edificator I Apo­logize. Mai ales în contextul de azi, em­patia reconstitutivă, compasiunea, dorinţa de dreptate şi imaginaţia morală prezente în carte pot fi surse de speranţă.