Funcţia prezidenţială şi religia civilă americană

Alegerile prezidenţiale americane, prin lunga lor desfăşurare şi prin dezbaterile pe care le provoacă, sunt cea mai intensă perioadă politică a SUA, un interval de haos declarativ situat înaintea începerii unui nou ciclul prezidenţial, ajungând la un punct culminant în discursul inaugural al noului preşedinte. Dincolo de rolul său politic concret, preşedintele american este cheia de boltă a unui întreg sistem simbolic, alcătuit din elemente politice (libertatea, democraţia, drepturile omului), economice (capitalism, piaţa liberă) şi naţional-religioase (providenţialism, excepţionalism, mesianism). Aceste elemente, cuprinse într-o versiune canonică a istoriei SUA, formează cadrul narativ al deciziilor luate la cel mai înalt nivel al statului.

Religia civilă americană - sursă de legitimitate şi unitate

Acest univers simbolic naţional a început a fi văzut, în urma unui articol al sociologului american Robert Bellah, ca o religie civilă, o modalitate specifică SUA de relaţionare a politicului cu religiosul, un canon teologico-politic în care patriotismul şi religiozitatea americanilor coincid.[1] Bellah observa că, deşi credinţele şi ritualurile diferitelor confesiuni religioase rămân la un nivel privat, în urma separaţiei lor în raport cu statul, există o religiozitate ne-confesională specifică politicii americane, alcătuită dintr-o serie de credinţe, simboluri şi ritualuri care înglobează spaţiul public şi se adresează întregii naţiuni, structurând majoritatea discursurilor oficiale.[2]

Depăşind graniţele protestantismului care o definea iniţial şi devenind tot mai generală şi mai difuză, pe măsura nevoii de a integra în societate grupuri de confesiuni diferite, religia civilă americană păstrează elementele comune ale acestora – ideea de Dumnezeu, de exemplu – contopindu-le cu istoria naţională a SUA. Scopul acestui sincretism politic constă în decantarea unui set comun de valori care să fundamenteze unitatea societăţii americane şi să asigure fondul de legitimitate necesar justificării publice a celor mai importante decizii ale statului.

Funcţia prezidenţială este centrul de greutate al acestui sistem simbolic deoarece la nivelul său are loc încorporarea deciziilor prezentului în straturile fundamentale ale canonului teologico-politic american, clamându-se coerenţa lor esenţială cu moştenirea politică a SUA. În cadrul marilor evenimente (învestitura în funcţie a noilor preşedinţi, discursuri despre starea naţiunii, mari sărbători naţionale), preşedintele, situat între Divinitate şi propria sa naţiune, redefineşte şi reîntemeiază America, cerându-i acesteia să se ridice la nivelul standardelor fixate în tradiţia sa fondatoare.

În marile discursuri ale preşedinţilor SUA, în trecut ca şi astăzi, libertatea şi drepturile omului au fost mereu legate de voinţa Divinităţii (Sursa video: www.youtube.com)

Canonul teologico-politic american

Originile religiei civile americane sunt legate de fondarea SUA, având la bază o sursă iudeo-creştină, biblică, profetică, reluată de coloniştii puritani şi una iluministă, deistă şi revoluţionară, a părinţilor fondatori ai SUA, care au continuat tradiţia republicană a Greciei şi Romei antice.

Sursa biblică este constituită de vechi arhetipuri iudeo-creştine, prin prisma cărora primii puritani ajunşi în America îşi interpretau propria experienţă istorică. Ei se considerau un nou popor ales, care avea un legământ sacru cu Divinitatea, un „nou Israel”, format în urma unei rupturi de coroana britanică, similară Exodului prin care evreii au fost eliberaţi din sclavia Egiptului. Pentru aceştia, America era un nou tărâm al făgăduinţei, o nouă ordine socială şi politică, văzută, în filiaţia unui verset din Biblie, ca „o lumină a lumii” şi „o cetate pe un munte” (Matei 5, 14), metafore reluate în permanenţă de preşedinţii SUA.[3]

Acestui fundament biblico-profetic i se adaugă republicanismul revoluţionar al părinţilor fondatori ai SUA, materializat în accentul pus pe libertate şi pe drepturile individului, în contextul iluminismului anglo-saxon, care considera religia o sursă indispensabilă a virtuţilor civice şi a ordinii sociale.[4] Locul divinităţii supreme a acestei noi religii politice a fost ocupat de un Dumnezeu deist, al raţiunii, în urma nenumăratelor critici iluministe ale creştinismului, care, după sute de ani în care a funcţionat ca religie civilă, nu mai era considerat un garant al păcii sociale, din cauza războaielor religioase şi a nenumăratelor conflicte pe care le-a întreţinut.[5]

Marele sigiliu al SUA reflectă mai mult dimensiunea iluministă şi revoluţionară a fondării Americii. Noul stat care trebuia clădit, din mai mulţi, unul (E pluribus unum) era încă o piramidă în construcţie, având deasupra sa ochiul Providenţei, care a binecuvântat proiectul politic american (Annuit Coeptis), aflat la originile unei noi lumi, a unui nou început al istoriei (Novus Ordo Seclorum), în 1776 (Sursa foto: www.bibliotecapleyades.net)  

De-a lungul timpului, pe aceste două structuri fondatoare au fost grefate în permanenţă noi straturi, esenţa celor mai importante evenimente ale istoriei americane fiind adăugată nucleului canonic. Aceste straturi sunt constituite de momente istorice fondatoare, ale căror învăţături au statutul unei revelaţii (revoluţia americană, războiul civil, lupta pentru drepturi civile), de texte fondatoare ale statului, văzute ca nişte scripturi sfinte (Mayflower Compact, Declaraţia de independenţă, Constituţia) şi de mari figuri ale trecutului, care au statutul unor sfinţi (Washington, Lincoln, Martin Luther King).

Marile crize care au afectat societatea americană (Războiul Rece, 9/11) au produs noi interpretări ale vechiului canon.[6] Formule esenţiale care ar putea părea, judecând după izul lor arhaic, vechi, sunt relativ noi. Introducerea sintagmei “under God” în Jurământul de Credinţă şi transformarea formulei “In God We Trust” în motto-ul naţional al SUA, în locul celui secular “E Pluribus Unum”, au avut loc în anii ’50, ca o reacţie ideologică explicită la răspândirea globală a comunismului. Ziua Naţională de Rugăciune, când preşedintele îndeamnă întreaga naţiune să se roage la Dumnezeu pentru ţară şi liderii ei, a fost introdusă şi ea în ’52. Chiar formula “God bless America”, omniprezentă astăzi în discursul preşedinţilor SUA, nu a ajuns să fie folosită atât de des decât în anii ’80, Jurământul de Credinţă fiind de asemenea rostit în Camera Reprezentanţilor abia din 1988 şi în Senat din 1999.[7]

Atât spaţiul public cât şi timpul societăţii americane sunt codate în această cheie simbolică. Există spaţii sacre (Ground Zero, Pearl Harbor, cimitirul Arlington[8]), monumente-temple (Monumentul lui Lincoln) şi obiecte care au statutul unor moaşte (steaguri istorice, textele originale ale unor documente). Sărbătorile naţionale (zilele preşedinţilor, 4 iulie, 9/11, Ziua Naţională de Rugăciune) păstrează vie memoria acestor straturi simbolice, formând un adevărat calendar liturgic, prin repetiţia lor continuă de-a lungul fiecărui an.

                                        Monumentul lui Lincoln (Sursa foto: www.enchantedlearning.com)  

                                       Templul lui Zeus din Olympia (Sursa foto: www.cycladia.com)  

Monumentul lui Lincoln din Washington are o structură extrem de similară templului lui Zeus din Olympia, care găzduia una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, statuia lui Zeus creată de Phidias, care a fost probabil modelul statuii lui Lincoln. SUA preia astfel în mod simbolic moştenirea Greciei antice, intenţionând să ducă mai departe, alături de democraţie şi de anumite forme arhitecturale, un anumit tip de sacralitate

Un simbol central al acestui canon, ridicat la nivelul unui adevărat totem, este steagul american, omniprezent în toate manifestările societăţii, acestuia fiindu-i închinate atât imnul cât şi marşul naţional al SUA. Ritualul Jurământului de Credinţă, prezent şi el la toate nivelurile societăţii americane, de la preşedinte şi Congres, la administraţia locală şi la viaţa de zi cu zi a şcolilor, este adresat tot steagului.[9] Există, de asemenea, o codare rituală a modului de a depune steagul pe sicriul soldaţilor înmormântaţi la Arlington.[10] Faptul că steagul are un statut sacru e vizibil nu doar în perioadele de criză, când el apare peste tot, pe case, maşini, poduri, ci şi în încercările repetate ale Congresului de a adopta legi care să interzică defăimarea acestuia.

Religia civilă, între partide şi creştinismul tradiţional

Tezele religiei civile sunt utilizate atât de republicani, cât şi de democraţi. Tipică dreptei republicane, cu accentul său politic pe libertate, este accentuarea dimensiunii iudeo-creştine a religiei civile. Situându-se destul de aproape de confesiunile creştine tradiţionale, unii republicani susţin încă nevoia unei regenerări a Americii printr-o reformă morală bazată pe o reîntoarcere la fundamentele sale biblice, creştinismul fiind considerat principalul fundament al puterii globale a SUA. Stânga democrată, cu accentul său politic pe egalitate, aduce tezele religiei civile într-un cadru mai liberal, universalist, dincolo de spaţiul strict confesional sau chiar religios înţeles în sens tradiţional.

Unele grupări creştine tradiţionale, rupte atât de conservatorii protestanţi şi catolici ai dreptei religioase republicane, cât şi de politică în general, nu văd cu ochi buni amestecul de pietate şi patriotism specific religiei civile. Membrii acestora critică identificarea prea mare a americanilor cu istoria lor naţională, în defavoarea credinţei creştine şi cu eroii trecutului lor, în detrimentul sfinţilor creştini. Ei dezaprobă deturnarea calendarului liturgic creştin de către sărbătorile naţionale ale SUA, cele mai importante dintre acestea ajungând să fie celebrate în unele biserici –  cea mai apropiată duminică de 4 iulie, de exemplu, e sărbătorită ca Duminica Independenţei. Aceştia resping, de asemenea, tendinţa inerentă religiei civile americane de a-l lega pe Dumnezeu de acţiunile politice ale SUA, refuzând interpretarea libertăţii, a puterii militare şi economice a Americii drept consecinţe ale unei binecuvântări a Divinităţii, care ar situa-o deasupra altor naţiuni.[11]

Religia civilă americană, astăzi

Codarea simbolică a vieţii publice americane, prin reproiectarea permanentă a prezentului într-un trecut fondator, care la rândul său este readus în actualitate în mod continuu, dă un sens cultic instituţiilor statului american. Acestea ajung astfel să aibă o dimensiune ceremonială manifestă, materializată în ritualuri şi rugăciuni politice publice, inserate în funcţionarea obişnuită a Congresului, a Casei Albe și a Curţii Supreme.[12]

Capelanul Senatului american, funcţie creată în 1789, are sarcina rostirii unor rugăciuni în deschiderea şedinţelor. Actualul capelan, Barry C. Blake, un amiral în rezervă, descrie aceste momente ca fiind nişte rugăciuni politice, dar nu partizane. Materialul de mai sus e legat de blocajul guvernamental din 2013  (Sursa video: www.time.com)

Actuala direcţie de dezvoltare a religiei civile americane nu poate fi despărţită de supremaţia globală a SUA, fiind, în esenţa ei, un nimb care se dezvoltă în jurul puterii economice şi militare a acesteia. În secolul al XIX-lea, în naraţiunea aşa-numitului Manifest Destiny, acest strat mitologic era construit în jurul încercării de colonizare a vestului american. În contextul modernităţii recente, însă, pe fondul transformării Americii într-o putere globală, această aură a fost transferată asupra rolului SUA în diseminarea instituţiilor democratice şi în protejarea păcii mondiale, totul centrându-se pe valoarea supremă a libertăţii, ideea cea mai sacralizată, ridicată la nivelul unui adevărat cult.

American Progress (1872), tabloul lui John Gast, este una dintre cele mai explicite reprezentări ale acestui destin manifest al SUA, ilustrând expansiunea civilizatoare spre Vest a coloniştilor americani, dinspre Atlantic spre Pacific, văzută şi ea ca o datorie religioasă faţă de Divinitate. Imaginea radioasă a Americii, îmbrăcată într-o togă clasică, având în mâna dreaptă o carte care simbolizează ştiinţa şi în mâna stângă firele de telegraf, deschide calea vapoarelor şi a căilor ferate în urma ei, aducând lumina în întunericul băştinaşilor indieni şi a naturii sălbatice, care se retrag din faţa inevitabilului progres adus de pionieri. (Sursa imagine: www.wsgs.wyo.gov)

În discursul majorităţii preşedinţilor, libertatea este considerată un dar al Divinităţii dat în păstrarea poporului american, un ideal pe care SUA trebuie să îl transmită lumii, apărarea acesteia fiindu-i încredinţată în mod special. Preşedintele Obama declara, de exemplu, în al doilea său discurs inaugural, că libertatea este într-adevăr un dar de la Dumnezeu, însă aceasta trebuie protejată, aici pe pământ, de poporul Său (poporul american).[13]

Preşedinţii americani leagă acest statut excepţional al SUA, şi mesianismul care decurge din el, de voinţa Divinităţii, punând la baza celor mai importante decizii ale statului un legământ divin al Americii, considerată locul interacţiunii lui Dumnezeu cu lumea şi cea care îi îndeplineşte scopurile pe pământ.[14] Văzute în acest orizont simbolic, acţiunile SUA ies din spaţiul “profan” al politicii statelor, deoarece nici originea lor nu este la acest nivel, ci în voinţa Divinităţii, nici scopurile lor nu se opresc aici, ţintind un spaţiu considerat fundamental şi universal, cel al umanităţii, legiferat de drepturile omului. SUA păstrează astfel proiectul revoluţionar al părinţilor săi fondatori, ridicându-l la universalitate şi transpunându-l într-o încercare de eliberare şi de pacificare a întregii lumi, prin trecere la democraţia liberală.[15]

E de la sine înţeles că, de-a lungul timpului, un astfel de discurs a fost folosit şi pentru a justifica decizii extrem de criticabile. De la războiul din Vietnam şi până la intervenţia americană în Irak, religia civilă a format baza construirii unor versiuni auto-justificatoare a SUA, nu atât în termeni politici, economici sau militari, cât într-un limbaj moral absolut, într-o separaţie totală, cvasi-religioasă, a Binelui şi a Răului.[16] Cauza libertăţii a avut mereu şi binecuvântarea Divinităţii, preşedintele George W. Bush, de exemplu, exprimându-şi adeseori certitudinea că, deşi calea Providenţei este greu de prevăzut, ea duce în mod sigur spre libertate.[17] Cu câteva zile înaintea invaziei Irakului, în una dintre numeroasele sale declaraţii “mistice”, Bush afirma că ‘‘americanii sunt un popor liber, care ştiu că libertatea este dreptul fiecărei persoane şi viitorul tuturor naţiunilor’’, aceasta nefiind ‘‘darul Americii pentru lume, ci darul făcut de divinitate umanităţii.’’[18]

Viziunea asupra Americii a actualilor candidaţi la funcţia de preşedinte îşi găseşte deja sursa în acest univers de sens al religiei civile. Noul preşedinte ales, indiferent cine va fi el, va duce mai departe ideea acestui providenţialism al acţiunilor SUA, depinzând în mare parte de el dacă religia civilă va fi folosită pentru a uni societatea americană, şi o bună parte a lumii, în jurul unor noi idealurilor sau dacă va fi transformată într-un travesti ideologic al acţiunilor compromiţătoare ale statului.

Bibliografie:

Robert N. Bellah, Civil Religion in America, https://web.archive.org/web/20050306124338/http://www.robertbellah.com/articles_5.htm

David Domke, Kevin Coe. The God Strategy, How Religion Became a Political Weapon in America. Oxford University Press, USA (2007)

Peter Gardella. American Civil Religion. What Americans Hold Sacred. Oxford University Press, USA (2013)