Playbook-ul de la Washington

Răspunsurile nu sunt deloc liniștitoare. Și nu am luat în calcul doar de­cla­rațiile lui Donald Trump, pentru care, de exemplu, NATO este o organizație de­pășită. Există un curent izolaționist în creștere în America, împărtășit în mare și de Ted Cruz, alternativa la Trump, ca­re, într-o formă sau alta, poate nu ime­diat, ci pe termen lung va modela com­portamentul Washingtonului. În Acci­den­tal Superpower, Peter Zeihan crede chiar că vom vedea această schimbare majoră de atitudine mai repede decât credem. Să fie, din acest punct de vedere, politica externă promovată de Barack Obama doar începutul unui proces?

Într-una dintre reacțiile care au urmat pu­blicării articolului din The Atlantic, Jo­sef Joffe, editorul Die Zeit, se întreabă, ana­lizând ceea ce el consideră a fi „cea mai bulversantă președinție de la in­tra­rea Americii, în 1917, în clubul marilor pu­teri“, dacă Barack Obama a prezidat un demers de treptată autoizolare sau chiar unul mai radical, de extracție a Statelor Unite din sistemul global de putere. Ar fi într-adevăr o noutate, pentru că, în ge­ne­ral, o mare putere nu face asta decât da­că este forțată de ascensiunea alteia, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie. Până la urmă, atunci când regele Ab­du­lah al Iordaniei îi spune lui Goldberg că el crede „în puterea Americii mai mult de­cât Obama“, e limpede care este im­pre­sia dominantă în exterior în privința SUA.

Iată de ce nu e de mirare că Egiptul se re­orientează către Rusia, că Vladimir Putin es­te mai respectat în regiune decât Oba­ma și că până și Israelul a decis să-și fa­că propriile aranjamente cu Moscova. Pen­­tru că sistemul internațional de pu­te­re respinge vidul. În timp ce reținerea lui Obama în demersurile de politică externă primește aplauze prin campusurile uni­ver­sitare, în cercurile liberale, în afară este pri­vită ca un semn de slăbiciune.

Vorbind despre Siria, Obama îi spune lui Gold­berg că s-a simțit „eliberat“ după ce a decis „să nu acționeze după regulile, du­pă Playbook-ul Washingtonului“, re­fu­zând să-și pună în aplicare propriul aver­tis­ment, propria „linie roșie“, atunci când re­gimul Assad a utilizat arme chimice. O manieră de gândire care este expresia acelui stil prezidențial imperial de care es­te acuzat adesea președintele. La fel ca și tendința sa de a livra, altfel cu cha­ris­mă, lecții și analize sofisticate, în loc de a lua decizii tranșante. Un înalt diplomat german se plângea că, la un moment dat, cancelariile europene au ajuns să-l re­gre­te pe George W. Bush după ce au văzut cum întâlniri în care ar fi trebuit să aibă loc un schimb de păreri se transformau în prelegeri ținute de Ba­rack Obama. Viziunea pre­ședintelui, împărtășită și lui Goldberg, este că ad­ver­sarii Americii se vor îm­potmoli singuri în de­mer­surile lor de exer­ci­tare a puterii. Statele Uni­te nu au nimic altceva de făcut decât să aștepte ca ei să eșueze. Însă, crede Jo­sef Joffe, „asta nu poate fi considerată nicidecum gândire strategică. E religie“. În timp ce Bret Stephens crede că lumea are nevoie de un lider, nu de un pre­di­ca­tor.

Principala acuză care li se aduce celor ca­re critică reținerea excesivă, inacțiunea actualei Administrații de la Casa Albă es­te aceea că ei ignoră schimbările din lu­mea contemporană, tind să supraliciteze capacitatea reală a Washingtonului de a influența evoluțiile geopolitice. Dar chiar și cei care nu-i sunt adversari, unii i-au fost chiar colaboratori direcți (Leon Pa­netta, Ro­bert Gates, Chuck Hagel, Hillary Clin­ton) și împărtășesc principiile de bază ale realismului în politica externă (re­nun­ța­rea la nation building, trebuie să faci dis­tincția dintre amenințări majore și ce­le pe­riferice), au rezerve serioase atunci când e vorba de „execuție“. După cum spu­ne Hillary Clinton, „a nu face lucruri stu­pi­de“ nu poate fi considerată o stra­te­gie.

În articolul din The Atlantic, Barack Oba­ma se declară convins că intervenția în Siria va fi coșmarul lui Putin și că e vorba de un semn de slăbiciune, nu de forță. Rea­litatea l-a contrazis brutal. Putin s-a re­tras între timp de pe teatrul de ope­rațiuni militare, după ce și-a atins obi­ec­tivele esențiale: consolidarea regimului As­sad și întărirea și extinderea prezenței sale militare în Orientul Mijlociu. Ceea ce Barack Obama nu a realizat, observă The Economist, este faptul că „pentru Putin, ope­rațiunea militară a fost obiectivul final“. „Siria nu a devenit niciun fel de coș­mar, pentru că Kremlinul nu și-a pro­pus niciodată să se implice în demersuri de nation building“.