Bâta „legionarismului“ și „nazismului“ împotriva intelectualilor antitotalitari?

Există vreo diferență semnificativă între acu­zațiile de „fascism“ și „nazism“ aduse de Victor Ponta acum câțiva ani lui Mircea Căr­tărescu și Mircea Mihăieș și cele de „le­gio­na­rism“ și „nazism“ aduse de Mircea Toma Anei Blandiana și lui Gabriel Liiceanu? Si­mi­litudinile sunt evidente: atât la Ponta, cât și la Toma, ter­menii respectivi sunt goliți de orice sens istoric și utilizați strict ca instrumente de ani­hilare morală a unui adversar politic, simple măciuci ideo­logice care nu au altă valoare decât delegitimarea publică a țintei prin atribuirea unei etichete infamante. Dar, deși practica este identică, dacă la Ponta putem vorbi de frustrările unui politician cu educație precară, în cazul atacului semnat de Mircea Toma se poate identifica ceva mai mult: o tentativă de delegitimare morală și ide­ologică a doi intelectuali care, de altfel, au puține lucruri în comun, dar unul dintre aceste puține lucruri este o atitudine lipsită de echivoc față de totalitarismele de orice fel, dar în primul rând față de totalitarismul co­munist.

Mircea Toma este un om de stânga sau care s-a mutat ideologic la stânga în ultimii ani, dar asta este ultima dintre problemele sale. Problema sa este că a împrumutat unul dintre cele mai interesante vicii ale intelectualului de stânga: abuzul de adjective. Intelectualul de stânga, în pofida părerii bune pe care pare să o aibă despre el însuși, nu pare capabil de dezbatere în sensul argumentației coerente care face uz de concepte bine precizate, fundamentate pe fapte. La un moment dat, intelectualul de stânga renunță la argument și face recurs la adjective cu care respinge scurt punctele de vedere opuse. Adjectivul suprem, opțiunea nucleară este, desigur, aruncarea în mijlocul taberei inamice a unei forme sau alteia a bombei „fasciste“.

Mircea Toma nu face excepție de la acest model de „argumentație“ caracteristic stângii. Mai întâi că faptele nu sunt acolo. Nimeni nu poate indica vreo circumstanță în care Ana Blandiana sau Gabriel Liiceanu să fi exprimat vreodată vreun punct de vedere ostil la adresa vreunei minorități sau a unei rase, să fi încercat să mobilizeze națiunea îm­potriva vreunui inamic intern sau extern și, în general, ni­meni nu poate detecta vreo ur­mă de violență și into­le­ranță în punctele de vedere exprimate de aceștia. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Zelea Codreanu, pen­tru care violența și anti­se­mi­tismul erau pilonii asumați ai acțiunii politice a Legiunii. Punctul de vedere exprimat de Blandiana în discursul de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ nu diferă mult de puncte de vedere exprimate aproape săptămânal de cercurile conservatoare catolice din întreaga Europă. Dar, de la exprimarea unei poziții con­servatoare creștine la legionarism, Mircea To­ma face un salt argumentativ fraudulos atât din punct de vedere logic, cât și factual. Pur și simplu, faptele lipsesc, iar legătura logică între ideile conservatorilor creștini și legio­na­rism nu există decât în mintea lui Mircea To­ma. Și, pentru că nu există, autorul umple spa­țiul lipsă cu adjective și atacuri ad ho­minem: „enunțuri de o vulgară in­com­petență“, „clișee identice cu cele promovate de cetățeni a căror unică sursă de cultură so­ciologică și politică sunt hormonul și te­le­vizorul“ sau „Blandiana, mai mult cu credința decât cu gândirea“ etc. Concluzia este că Blan­diana este o persoană săracă intelectual, care, fără să gândească prea mult, face apel la mistică și la sentimente pentru a promova idei periculoase, apropiate de legionarism. Nu reiese de nicăieri că Blandiana ar favoriza o abordare mistică a realității politice și nici că plasează sentimentele înaintea rațiunii, dar Mircea Toma nu are nevoie de fapte. El știe că aceste două trăsături – mistica și primatul sentimentelor – caracterizează ideologia na­zistă și, din trei adjective și cinci insulte, lasă impresia falsă că i se aplică și poetei.

În cazul lui Liiceanu, lucrurile sunt mai simple și oarecum mai amuzante. Mircea Toma nu observă faptul că filozoful nu face decât să ridice... o problemă filozofică. Mul­ti­cul­tu­ra­lismul (care, apropo, strict vorbind, nu este „o cucerire a culturii europene“, ci „o cu­ce­rire a culturii canadiene“) stă pe o con­tra­dicție fundamentală: afirmă drepturi culturale colective, în numele dreptului la diferență și identitate pe seama drepturilor fundamentale individuale care caracterizează o societate liberală. Spus mai simplu, protejarea drep­turilor culturale ale minorităților nu se poate face decât într-un cadru liberal, ceea ce pre­supune preeminența valorilor liberale occi­den­tale. Or, multiculturalismul, cu varianta sa radi­cală, relativismul cultural, respinge pre­eminența valorilor liberale occidentale drept „rasism“ și „imperialism cultural“. Liiceanu nu face decât să constate ceea ce au cons­ta­tat și alții înaintea lui - că a duce mul­ti­cul­turalismul la ultimele sale consecințe în­seam­nă a respinge valorile universale liberale, ceea ce, în final, anihilează însăși ideea de con­vie­țuire pașnică între culturi și cultivare a di­ferenței. Liiceanu deplânge în acest context faptul că nu există oameni politici cu sufi­ci­entă anvergură care să apere valorile uni­versale ale liberalismului tocmai de teama corectitudinii politice și a etichetelor de ra­sism. Preocuparea lui Liiceanu este criza li­be­ralismului occidental democratic și nece­si­ta­tea în care acesta trebuie reafirmat și apărat. Nici vorbă de Ubermensch și Untermensch și inadecvarea lui Toma este atât de flagrantă, încât stârnește zâmbete pentru că forțează limitele analizei de idei dincolo de limite, pen­tru a impune o acuzație de „nazism“ care nu se sprijină pe nimic.

În consecință, textul lui Mircea Toma se re­duce la o tentativă lipsită de temeiuri factuale și argumentată falacios de a delegitima moral doi intelectuali conservatori care s-au re­marcat în spațiul public prin fermitate față de totalitarismul comunist și a-i descrie drept simpatizanți în secret ai totalitarismelor de tip fascist. Este o pretenție atât de absurdă, încât nu pare să aibă sens decât dacă va fi urmată de un val de astfel de demascări care să aibă drept victime puținii intelectuali care au rămas fideli valorilor liberalismului clasic și nu au căzut pradă smintelilor postmoderne ale stângii.