Mai poate gândi Estul?

De când cu faimoasa vorbă care stabilește că trecutul uitat pedepsește amnezicii prin repetiție, lumea gânditorilor est-europeni se crede tot mai mult în concediu. În fond, atâ­tea minți ascuțite și atâ­tea condeie su­ple și-au fă­cut datoria, și asta de mult. La începutul anilor ’90, in­telectualii est-eu­ro­peni au ri­dicat, într-adevăr, o ba­ri­cadă. An­ticomunismul de­clamat furtunos a dat o li­teratură de conștiință ade­sea patetică, dar în­tot­dea­una profund pedagogică: o ge­nerație sau două au fost alfabetizate etic și istoric de acest prim efort intelectual al Es­tu­lui liber. Cu timpul, însă, datele ener­gi­ce ale marelui val anticomunist în lite­re­le și gândirea Estului au devenit ele însele canon. Și, ca orice canon, au început să ra­teze din ce în ce mai vizibil prezentul. Nu pentru că și-ar fi abandonat menirea, ci toc­mai pentru că i-au rămas fidele fără să înțeleagă schimbarea timpului. De fapt, e mult mai complicat. De asta ar fi mai bine să admitem, de la bun început, că Estul și Ro­mânia au o problemă: nu își găsesc vo­cea. Nu spun ceva care să fie altceva, con­vins și convingător, articulat și proaspăt. Vocea intelectuală a Estului nu surprinde și nu provoacă. Vocea intelectuală a Ro­mâ­ni­ei e tot așa, dar suferă, în plus, de o pa­ra­lizie de fabricație locală. Pentru o po­li­ti­că de asigurare sănătoasă sunt de precizat două lucruri: numele nu contează, oricât de mari sau și mai mari ar fi, iar autorul acestor rânduri își recunoaște vina.

Problema intelectuală a Estului și a Ro­mâ­niei pornește de la in­ca­pacitatea gân­di­to­ri­lor de a re­cu­noaște că au de spus ceva în ac­­tuala criză europeană. Acest blo­caj e ro­dul unei alte probleme: lipsa de în­țe­legere a mi­zelor. Care e miza Estului? Ce ar tre­bui să spună Estul dacă și in­te­lec­tua­lii lui și-ar gă­si șirul și cuvintele? Răs­pun­sul plea­că de la adevărul asupra istoriei re­cen­te a Eu­ropei, inclusiv și prioritar a Es­tu­lui. Din motive nu tocmai greu de în­țe­les, dar nu complet inocente, Estul și Ro­mâ­nia in­te­lec­tuală nu s-au pregătit cum se cuvine. Pro­blema nu e să fim docți și bi­bliografic la zi. Problema e să fim serioși. Și curajoși.

La începutul anilor ’90, in­te­lec­tua­lii au fost anticomuniști de pro­fe­sie. Era nor­mal. Travaliul an­ti­co­munist era în primul rând o bă­tă­lie politică internă, o încercare ade­sea disperată de a opri preluarea lumii românești și captura societății într-un pe­rimetru controlat de nomenclatura co­mu­nistă camuflată în agent al schimbării. Pro­fesionalizarea anticomunismului intelec­tu­al a fost însoțită de joncțiunea cu ideea pro­­europeană. România a devenit rapid un spațiu intelectual dotat cu o tribună an­ticomunistă și cu o cameră de ecou pro-europeană. Anticomunismul local și na­tu­ral a fost dublat de o campanie care a pre­luat și bifat orice vorbă și program venit de la Bruxelles. Uniunea Europeană nu era numai intangibilă. Era viitorul.

Cândva, după 2010, Europa receptă a în­ce­put să patineze. Mai pe românește și un pic mai static: diferența între Europa ca­no­nizată în Est și Europa în realitatea ei vi­zi­bilă a început să crească vertiginos. La mij­locul anului trecut, Europa era deja o co­lec­ție de crize suprapuse: euro, Marea Bri­tanie, Ucraina, migrația ne­controlată din­spre Africa și Orientul Mijlociu. Europa de Est a fost mai degrabă mar­tora contrariată și ig­norată a acestui cumul de migrene. Peste toate, dis­prețul a lovit imediat: îm­po­trivirea la planul inept de cote alocat sta­telor estice a provocat arii arogante in­tonate în Vest. Într-un fel, dar numai în­tr-un fel, aroganța occidentală a fost și re­zultatul muțeniei Estice. Când te-ai obiș­nuit cu idea că partenerul estic e mut sau nu tocmai antrenat la lucrul cu capul, aroganța și disprețul vin mai ușor.

Ce trebuia să spună Estul? Un sin­gur răs­puns: de pe poziții isto­ri­ce. Adică, după ce au adunat cu­rajul de a articula rea­li­ta­tea esen­țială a europenității comune. Po­vestea nu e complicată, dar e foarte in­co­modă. Și spune așa:

Democrația europeană a fost clă­dită pe con­tinent (nu în Marea Britanie, unde edi­ficiul era în pi­cioare și deloc în pericol) du­­pă cel mai cumplit război din is­toria ome­nirii. Europa de Vest a fost sal­vată du­pă ce propriul delir autoritar a fost distrus de o alianță a democrațiilor din afa­ră (în principal, anglo-americani) cu ce­lălalt de­lir autoritar european - dic­ta­tu­ra sovie­ti­că. În consecință, libertatea Eu­ro­pei de Vest a fost forțată și a venit numai și nu­mai cu prețul căderii Europei de Est. În mod fundamental, într-o logică si­nis­tră, dar incontestabilă, construcția de­mo­cra­ții­lor occidentale a presupus înrobirea Estu­lui. Nu la capătul unei conspirații și nu prin abandon vinovat, deşi aceste două teo­rii, sau mai degrabă resentimente, sunt cum nu se poate mai atrăgătoare și con­ve­nabile. Și mai important, UE însăși e con­se­cința, și nu cauza aces­tui proces istoric. Uniunea e fructul po­litic și administrativ al garanțiilor de se­curitate și al injecției de capital de sub um­brela (anglo-)americană. Pretenția după care Uniunea e autoarea or­dinii postbelice e o rimă pioasă și șchioapă foarte utilă la oca­zii festive, dar ne­jus­ti­fi­ca­tă istoric. Uniunea e, după aceeași logică mereu ig­no­rată, și consecința spațiului de con­struc­ție degajat prin prăbușirea Eu­ro­pei de Est. Cu alte și mult mai importante cuvinte, Europa de Est nu a fost o absență vi­no­va­tă, ci o participare tragică la geneza Eu­ro­pei democratice edificată în Occident. Lo­gica reală a istoriei trebuie apărată și re­pe­tată public de la un capăt la altul al Eu­ro­pei. În acest spațiu de tăcere și repaos in­telectual trebuiau să pășească gânditorii es­tici și români. Întârzierea lor a fost jus­ti­fi­­ca­tă de obligația anticomunistă a anilor ’90, dar eschiva de azi nu mai are temeiuri. Da­că gândirea vestică ezită sau nu înțelege, intelectualii Estului nu au acest drept. Asta nu înseamnă că intelosfera occi­den­ta­lă poate fi scuzată. Să nu uităm că pro­ce­sul de recuperare a Estului a început cu o premiză generoasă și inexactă. Declanșată în 1990 ca un act de caritate luminată, re­cu­perarea Estului trebuia să fie rapid hră­ni­tă de observația după care reintegrarea Es­tului e un proces întrerupt violent în anii ’40 și necesar în anii ’90 fără premiza de caritate. E exact poziția de pe care Eu­ro­pa de Est trebuie să intre în joc, în dis­cu­ție și, cum s-ar zice, în rândul lumii.

Firește, intelectualii estici și români se co­desc. O parte sunt plecați la stânga și n-au găsit nimic mai bun decât să agite „teoria critică“, încântați de slujbușoarele la cir­cul ambulant al școlii de la Frankfurt. Nu­mele mari ale dreptei se gândesc, poate, că nu face să te rățoiești la Europa. Sau că numai de naţionalism n-avem nevoie acum. Dacă e să vorbim de numele atitudinii lip­să, îi putem spune naționalism pro-estic. Mulți s-au obișnuit și pensionat într-o ru­tină euroconformă, dar ar trebui să în­țe­leagă că s-au refugiat în ritual etic și în cli­șee vide. Oricum, cine vrea să lase la cursul actual proeuropenismul va lucra cu o cotă în scădere. UE are nevoie de curajul opiniei și de vocile conjugate ale Vestului și Estului. Dar pentru asta, Estul trebuie să-și găsească vocea. A face observații cri­ti­ce la adresa UE nu e totuna cu a fi anti-UE. Și chiar a fi anti-UE nu e totuna cu a fi antieuropean. UE e doar forma actuală și perfectibilă de organizare a Europei. In­telectualii Estului n-ar trebui să se teamă.

Dacă spațiul identității afirmate estic va rămâne în continuare neocupat, singurele voci active în zonă vor fi naționaliștii de pășune. BOR poartă, la rândul ei, o răspundere enormă, dar cazul ortodoxiei e la fel de trist ca vocalizele dislexice ale politicienilor români care cred că spun ceva despre Europa. Rămân în cursă, prin insistența ciclului televizat de 24 de ore, bârfitorii și fabricanții de petarde cancaniere ai talk-show-rilor. Cu ei, avem zgomot, dar n-avem nicio opinie și nu punem la treabă nicio idee. In­te­lectualii au spațiul și răspunderea. Le mai tre­buie curajul. Și demnitatea.