De același autor
N-aveam, pe vremea aceea, nici o idee cu privire la ceea ce înseamnă responsabilitatea guvernamentală, astfel că am înţeles lipsa de responsabilitate a împăratului în sensul propriu, în care ne era enunţată şi nouă, elevilor, ca apostrofare, atunci când făceam câte o boacănă. Între timp, am aflat mai multe despre ce e responsabilitatea politică şi cea administrativă, dar am şi descoperit – întotdeauna cu o anumită perplexitate – că oamenii care au răspunderi în stat pot să fie iresponsabili exact în accepţiunea la care mă gândeam pe vremea liceului. Numai că astăzi nu-mi mai vine deloc să râd. Căci acum ştiu că iresponsabilitatea celor care au răspunderea de a decide în ţară ne face pe toţi să rătăcim în pustiul sărăciei şi al deznădejdii. Politica este, în esenţa ei, arta deciziei. Iar atunci când omul politic – fie ca ministru, fie ca parlamentar – decide, el croieşte drumuri în viitor. Drumurile acestea pot duce undeva (într-un orizont pe care îl percepem ca fiind mai bun), sau pot să nu ducă nicăieri. Când ajungem în nicăieri, constatăm că drumul parcurs până acolo a fost pură pierdere de vreme, iar vieţile noastre risipite în acest parcurs au fost zadarnice. Preţul deciziilor proaste e însăşi viaţa noastră.
M-am gândit la toate acestea citind cele două ştiri despre educaţie care au marcat săptămâna trecută: cea despre votul din Parlament referitor la responsabilitatea coordonatorilor de lucrări doctorale plagiate şi cea care prezenta “noua arhitectură curriculară” a gimnaziului. Înainte de orice, se cuvine precizat un lucru: prima îl are ca protagonist pe d-l Sorin Cîmpeanu (fostul Ministru al Educaţiei, actualmente Preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor), iar cea de-a doua pe d-l Adrian Curaj (actualul Ministru al Educaţiei, fost Director General al UEFISCDI). Aşadar oameni cu responsabilităţi, de la care ne-am fi aşteptat să fie şi responsabili.
Mai înainte de toate, Comisia de Învăţământ a Camerei Deputaţilor a adoptat un amendament care-i exonerează de orice răspundere legală pe coordonatorii doctoratelor “cu probleme”. Trist (nu amuzant) e faptul că nimeni, nici din partea Ministerului, nici din partea “societăţii civile” (Consiliul Naţional al Rectorilor – reprezentat de Preşedintele său, d-l Sorin Cîmpeanu), nici dintre parlamentarii Comisiei nu ştie nici cine a făcut propunerea eliminării din lege a paragrafelor pe baza cărora conducătorii de teze plagiate puteau fi traşi la răspundere, nici cum a fost adoptată această propunere. Ca şi cum am avea de-a face cu un miracol, ivit din senin, la care cei de faţă au fost martori uimiţi. Chiar aşa să fie oare?! O lege care favorizează ticăloşia e un miracol neaşteptat sau opera unui “grup de interese”, tăcut dar tenace, care lucrează “neabătut” pentru a apăra privilegiile unei caste a imposturii? În România erau, la începutul anului, vreo 4.000 de coordonatori de doctorate, dispersaţi în 200 de şcoli doctorale, cu peste 20.000 de candidaţi la titlul de doctor. De vreo doi ani s-a dat liber la abilitări şi oricine vrea (4.000 înseamnă unul din şase universitari existenţi în România zilei de azi!) îşi poate încerca norocul ca şi conducător de doctorate (eu unul n-am auzit de nimeni care să fi fost respins la examenul de abilitare). După cum vă puteţi cu uşurinţă imagina, această uşurinţă a abilitării se suprapune cu “liberalizarea” ofertei doctorale; altfel spus, cu faptul că doctoratul se plăteşte de doritor. Asta se cheamă “economie de piaţă”! Mai clar, asta înseamnă că “şcolile doctorale” sunt maşini de făcut bani şi “fabrici de diplome” care preiau – integrând-o pe vericală, la the next level – populaţia, tot mai anemică, a studiilor de licenţă şi de masterat. După Bologna (şi aplicarea ei românească), licenţa nu mai înseamnă nimic; e ceva pur şi simplu complementar diplomei de bacalaureat (şi cu aceeaşi valoare ca şi aceasta). Drept care s-a trecut la masterate: învăţătoare, vânzătoare, camionagii, poliţişti, şefi de scară la bloc etc. – toată lumea e înregimentată în industria masterală. Aceasta funcţionează admirabil, în regim de cursuri serale (căci clienţii lucrează), care se ţin “modular” (ceea ce vrea să spună când – cum), şi se soldează, mecanic aproape, cu o nouă diplomă. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar una din ultimele idei ale lui Ceauşescu era tocmai aceasta: de a face toate facultăţile în regim de seral, pentru ca tinerii “să se integreze în producţie” şi să dea ţării şi economiei “prinosul muncii lor”. Ce straniu ricorsi al istoriei: după 26 de ani, exact acolo am ajuns!
Poate pentru cineva din afară acest “miracol” cere explicaţii; pentru cei “din sistem” e însă o banalitate. Ea se leagă de câteva lucruri care nu au nici o legătură cu studiul sau cu crecetarea. Mai întâi, în epoca boom-ului universitar dintre 1995 şi 2008 s-au făcut universităţi, facultăţi şi profesori cu nemiluita prin toate târgurile patriei, fără ca pe cineva să intereseze prea mult ce produceau toate acestea. Pe atunci singurul lucru important era să se creeze locuri de muncă şi să se ascundă şomajul valurilor de migranţi ai ruralului către urban. După 2008 sistemul a intrat în criză: pe de-o parte demografică (în 2008 – 2009 intrau în universităţi primele contingente mici, de după abrogarea faimosului decret al lui Ceauşescu), pe de alta migraţionistă (căci după 2007, anul integrării României în Uniunea Europeană, căutarea unui loc de muncă în Occident – existentă şi înainte – a devenit un fenomen de masă). Aşadar, universităţile s-au pomenit cu tot mai puţini doritori de diplome, cu atât mai mult cu cât faimoasa hotărâre a d-lui Boc – 1 angajat la 7 plecaţi – le limita accesul la cel mai generos ofertant de slujbe de până atunci: statul. Iar pentru firmele străine activând în România, nu diploma conta, ci capacitatea de-a corespunde specificaţiilor postului (indiferent dacă în IT sau în lohn), acceptarea salariului “de România” şi rezistenţa în efectuarea unor operaţii, cel mai adesea mecanice şi stereotipe. Marii angajatori nu caută, în ciuda mitologiilor urbane, tineri “creativi” “cu idei inovatoare”, ci executanţi aplicaţi şi puţin pretenţioşi ai unor scheme eficiente, gândite în altă parte. Or, după reducerea studiilor universitare de la 5/4 la trei ani (cu toată comasarea orelor – pentru a păstra normele didactice), universităţile nu ofereau decât absolvenţi asimilabili muncitorilor necalificaţi (şi, implicit, prost plătiţi, angajaţi cu contracte determinate sau constrânşi să lucreze la negru). Fireşte că, destul de repede, tinerii şi-au dat seama cum merg lucrurile şi s-au îndreptat spre ofertele care le dădeau o şansă: străinătatea, angajarea timpurie (ce presupune avantajul calificării la locul de muncă), deschiderea unei mici firme etc. Iar universităţile au intrat în vrie.
Să cadă – veţi spune – căci şi-au trăit traiul! Poate că nici n-ar fi aşa de rău, pentru multe din ele şi, mai ales, pentru victimele lor. Numai că, din păcate, nu se poate. În universităţile acestea există adevărate caste “de conducere”; oameni pentru care – demult – nu mai contează activitatea didactică (iar cea ştiinţifică n-a contat nicicând), dar care sunt “persoane importante” prin funcţii, comitete şi comisii. Din acestea din urmă le vine cea mai mare parte a veniturilor; pentru mulţi, cei 4.000 de lei ai salariului de profesor universitar plin nu sunt decât o mică fracţie a câştigului lor. Numai că – vai! – toate funcţiile şi comisiile presupun această mică şi fatală nenorocire: existenţa unei catedre, a unei facultăţi şi a unei universităţi de la care omul în cauză îşi poate revendica locul în administraţie sau în cursus honorum-ul naţional. Oamenii aceştia sunt decani, prorectori, rectori, membrii în comisiile, consiliile şi agenţiile naţionale, redactori şefi, membrii în board-uri, coordonatori de doctorate etc. tocmai pentru că, “la bază”, sunt profesori universitari en titre. Dacă secţia lor, facultatea şi universitatea s-ar închide, s-ar duce şi toate celelalte privilegii conexe, şi perspectiva unei pensii “europene” . Şi, tocmai de aceea, secţiile, facultăţile şi universităţile – oricât de ridicole ar fi – nu se pot închide. Sunt menţinute în viaţă cu numărul minim de studenţi, colectaţi Dumnezeu ştie (şi suferă ştiind) cum, care frecventează episodic sau nu mai frecventează deloc cursurile, care nu vin nici măcar la examene şi care vă las pe d-voastră să ghiciţi cum îşi fac lucrările de licenţă. O spun cu mâna pe inimă: mie personal mi s-a întâmplat să văd, în ziua licenţei, studenţi care nu-şi dăduseră examenele cu mine (procedura prevede că pot să şi le dea şi cu o comisie a Departamentului), iar cei care vin să şi le dea (fără a şti la ce materie) în zilele licenţei nu sunt nici pe departe o raritate. Sigur, pot să protestez, să refuz să particip la o atare licenţă etc., dar lucrul acesta nu schimbă nimic. Aşa merg lucrurile. Şi toţi oamenii aceştia (excepţiile sunt foarte rare) trec. Ştiţi de ce? Pentru că se înscriu la masterat. Aici, evident, nu mai trebuie să vină deloc. Acum mă gândesc că în etapa superioară nu vor mai avea probleme nici cu masterratul, dacă promit că se înscriu la “şcoala doctorală”. Şi uite aşa, cu 20 de studenţi – din care vezi cam 6 – avem licenţă, masterat şi şcoală doctorală, şi “domnul profesor” poate sta, plin de sine, în toate “comitetele şi comiţiile”. Sigur că “domnul profesor” e o persoană foarte ocupată: pe lângă “comisiile naţionale”, mai are o funcţie în universitate, e “redactor şef” la vreo trei “Anale”, “s-a implicat” şi “pe plan local”, dacă e medic, lucrează şi la clinică, şi la cabinet, dacă e om al legii e fie magistrat, fie avocat cu clienţi, e director de proiecte, scrie (sau coordonează) volum după volum; asta e – viaţa de profesor universitar nu e uşoară. Şi atunci când să mai purece, la sânge, o teză de 500 de pagini a unui candidat la doctorat? Mai ales dacă acesta e o rudă, sau un coleg, sau “cineva de sus”; genul de oameni în care ai – spontan – încredere? Şi apoi, la câteva mii de doctori pe an, care e şansa ca pleaşca să cadă tocmai pe tine şi pe clientul (sau clienţii: între 5 şi 10 pe an) tău? Din păcate, există totuşi un mic procent de nenoroc (poate instrumentat de alţii, căci concurenţa e mare) ca omul nostru – care nici nu ştie ce şi cum (căci pentru el totul s-a redus la câteva “da”-uri de la tribună şi la banchetul de după) să fie aruncat în “gura presei”. Iar justificările şi secretizarea lucrărilor şi a rapoartelor s-a dovedit că mai mult încurcă şi amplifică scandalul. Or, lucrurile acestea – licenţă, masterat şi doctorat de “lume nouă” – nu se pot face “aşa cum trebuie” decât cu o anumită discreţie. Ca să-şi justifice funcţiile şi salariile, “domnul profesor” nu trebuie “să raporteze” decât reuşite; numai de scandaluri de presă nu are el nevoie. Asta e. Şi aici intervine Consiliul Naţional al Rectorilor şi d-nii Cîmpeanu şi Curaj; menirea dânşilor – care, nu?, ştiu dinlăuntru cum merg lucrurile – e aceea de a găsi o chiţibuşerie juridică menită a ţine presa (şi “răuvoitorii”) la distanţă. Exact asta s-a făcut săptămâna trecută în Camera Deputaţilor. Nimeni nu ştie prea bine cum; dar rezultatul convine de minune tuturor.
Fie-mi îngăduită o mică observaţie: spre deosebire de cei indignaţi de atâta ticăloşie, pe unul mă miră cât de puţin s-a făcut. Ce fac d-na Andronescu, d-l Pop (Liviu) şi d-l Croitoru? Acum e momentul să-şi arate “iubirea şi respectul faţă de colegii lor”. Căci o măsură precum cea votată săptămâna trecută nu face decât să amâne un deznodământ previzibil şi să prelungească o agonie căreia nimeni nu-i vede capătul. Aceasta nu e decât un paleativ; e nevoie de mult mai mult: în speţă de dezlegarea titlului (cu salariu cu tot) de dependeţa normei propriu-zise. Altfel spus, de o lege care să facă titlul de “profesor universitar doctor abilitat” – cu toate “drepturile” (în primul rând financiare) ce decurg din el – unul viager, care nu depinde, în nici un fel, de faptul de a preda efectiv într-o universitate. Cu un codicil: imediat ce cineva e ales în Parlament, sau e numit general ori chestor, primeşte automat – pe viaţă şi cu toate “drepturile” aferente – titlul de “profesor universitar doctor abilitat”. Abia atunci s-ar face cu adevărat dreptate şi învăţământul românesc “ar primi un nou imbold”! Cât mai trebuie să aşteptăm?! Mai ales că unii colegi au o anumită vârstă… Parc-o şi văd pe d-na Andronescu lăcrimând…
Dacă Parlamentul poate, nici d-l Curaj nu-şi dezminte (re)numele: după nenumărate atenţionări “să fim cu ochii pe site-ul Ministerului”, iată că – în sfârşit – ni se arată mult promisa “reformă”: “noul plan – cadru pentru gimnaziu”. Nou, nou, dar parcă, totuşi, vechi (d-l Curaj e – meseria-l obligă – inovativ, dar e – cum bine-i şade unui român autentic – şi un om al tradiţiei). Aşadar, ce avem? Aceleaşi materii – uşor permutate (Latina pe-a VII-a, nu pe-a VIII-a), o oră luată de-aici şi una pusă dincolo – plus câteva ore supranumerare: Tehnologia Informaţiilor şi a Comunicaţiilor, Gândire Critică şi Drepturile Copilului, Educaţie Interculurală, Educaţie pentru Cetăţenie Democratică şi Educaţie Economico-Financiară. Cum bine observa d-na Oana Moraru, titluri vagi de ore care pot fi date ca şi completare de normă celor cărora nu le ajung orele specializării lor. Eu unul m-aş gândi şi mai departe: prin câte centre universitare nu vom vedea, la toamnă, admiteri la specializările “Drepturile Copilului” (la Drept sau la Pedagogie?), sau “Educaţie pentru Cetăţenie Democratică”? Şi câte masterate cu acest titlu nu înfloresc, primăvăratec, prin birocraţiile universitare? Dar şcoli doctorale? De ce să nu?! Dacă piaţa o cere! Din câte înţeleg, elevii de gimnaziu vor petrece 38 de ore pe săptămână în şcoală – căci, spune d-l Curaj, părinţii nu-i mai vor acasă. Iar la şcoală se vor bucura împreună studiind gramatica (căci astă e limba română de gimnaziu), istoria antică (cea cu două ore pe săptămână) sau tehnologia comunicaţiilor! Ce fericire pentru copii cu acest Moş Crăciun din fruntea Ministerului! D-l Curaj ne-a dat o “reformă” pe măsura dânsului! Păcat că nu a ascultat de oamenii pe care – chiar el – i-a chemat să-l consilieze. Predecesorii dânsului puteau spune că n-au ştiut ce şi cum se face în şcoli; d-l Curaj nu se poate apăra invocând acest argument.
Căci problema nu sunt câteva ore cu titluri improbabile, la care nici profesorii nu ştiu ce să predea (şi-n care, absolut previzibil, la majoritatea şcolilor se vor face temele de la celelalte materii), ci regândirea rostului ciclului gimnazial, cel în care se pub bazele cunoştinţelor pe care le vor dezvolta, ulterior, anii de liceu şi cei de facultate. Care e menirea acestora? Câte s-ar cuveni să fie ele pentru a reprezenta un fundament stabil? Cât de adecvate sunt înţelegerii copiilor pur şi simplu şi copiilor din ziua de azi? Câte sunt lucrurile noi ce se cer cunoscute şi cât trebuie sedimentate cele clasice? Iată doar câteva întrebări – banale – pe care şi le poate pune oricine lucrează cu aceşti copii sau cu elevii (ori studenţii) ieşiţi din gimnaziu. Nu şi d-l Curaj. Dânsul – dimpreună cu şleahtnicii dânsului, hârşiţi în birocraţie – n-au făcut decât să ne arate tuturor, ad oculos, pe ce s-au dus banii proiectelor europene: pe sintagme emfatice, dar goale de sens; pe lucruri vagi, “implementate” doar “pentru că dau bine”, şi pe operaţii de “piar” şi de “comunicare”. Pâna una alta, elevii de gimnaziu vor trece – ca nişte robi înhămaţi la galere – pe lângă bogăţia culturii universale şi pe lângă bucuria descoperirii adevărurilor şi a noutăţilor ştiinţei. Vor rezolva nesfârşite culegeri de exerciţii (vândute prin şcoli), pentru ca alţii – inclusiv d-l Curaj – să se laude cu “performanţele” lor, vor învăţa pe de rost stupizenii din comentarii, pentru ca şcolile “să raporteze” reuşite la examene, li se va strivi toată curiozitatea naturală a vârstei cu definiţii prefabricate, pe care vor fi puşi să le recite mecanic şi, apoi, vor fi aruncaţi de-a valma în ciclul următor ca să o ia de la-nceput. Feudalismul din Inspectorate şi din şcoli va rămâne intact; “raportările” vor fi suverane şi maşinăria va merge înainte. Asta e reforma d-lui Curaj. Care e deosebirea dintre dânsul, d-l Cîmpeanu, d-l Pricopie, d-l Pop (Liviu) şi d-na Andronescu? Iată un posibil subiect la disciplina “Gândire Critică” (eventual pentru Şcoala de Poliţie).
Ce rămâne când tragem linie? Iresponsabilitatea celor aleşi să ia decizii care să ne deschidă drumuri în viitor. O iresponsabilitate în care se amestecă – în doze variabile – incompetenţa şi ticăloşia.
