Ce riscuri ascunde o coaliție cu Rusia?

În vara lui 2015, Putin își anunță intenția de a interveni în Siria. Cam în același timp, rușii se arată dispuși să contribuie la o de­tensionare a conflictului ucrainean. O ana­liză atentă, imună la dulci iluzii cum ar fi o înflorire a spiritului conciliant, o re­ve­nire la sentimente mai bu­ne este capabilă să deceleze în această mișcare o serie de factori care converg spre această schimbare.

Primul și cel mai important ar fi evoluția îngrijorătoare a economiei rusești, ale că­rei semne, manifeste încă din 2008-2009, au fost neglijate sau prost gestionate. Dacă au existat unele intenții de relansare a economiei, efectele lor nu s-au întins decât asupra unor în­tre­prin­deri de stat evident incapabile să se re­in­venteze. O justiție obedientă față de co­man­da politică, o politică guvernamentală imprevizibilă, o centralizare care sufocă ini­țiativele regionale nu încurajează in­ves­ti­țiile private atât de necesare dezvoltării companiilor. Și, în timp ce economia lân­ce­zește cu credite care se epuizează, cu o creștere care se blochează la 1,4% în 2013 (în campania electorală, Putin promisese o creștere de 6% pe an!) și un petrol cu prețul scăpat de sub control, Putin crede că a găsit soluția: cele 718 miliarde de eu­ro pompate în reînarmare vor reedita per­formanța „saltului înainte“ al lui Stalin din anii 1930 și vor satisface ambițiile im­pe­riale ale lui Putin, setea lui nestăvilită de prestigiu.

Este momentul în care intervine criza Cri­meei cu sancțiunile și contrasancțiunile ca­re decurg de aici, cu scurgerea a 124,6 mi­liarde de ruble (peste 3 miliarde de do­lari) din bugetul rusesc. Anul următor, chel­tuielile militare cresc cu 26% față de cele din 2014, bugetul educației este redus cu 8,5%, cel al sănătății cu 8%, pensiile nu mai sunt indexate în funcție de inflație (care atinge 16%). PIB-ul scade de la 2,3 mi­liarde de dolari – în anii buni – la 1,3 mi­liarde. Marile companii occidentale își fac bagajele sau își reduc considerabil ac­ti­vitatea. În lipsa altor „vaci de muls“, gu­ver­nul își orientează fiscalitatea înspre con­tribuabili. Care, pentru prima dată, reacționează: exasperați de o nouă taxă pe șosele, șoferii se organizează pentru a pro­testa. Acțiunea lor va fi denunțată ca tră­da­re de țară și exploatată de o campanie mediatică furibundă. În fața întorsăturii pe care o iau lucrurile, o jurnalistă care în 2014 aplaudase zgomotos anexarea Cri­meei și „revenirea ei la URSS“ se întreabă cu o luciditate regăsită: „Aveam noi ne­vo­ie să ne băgăm într-un nou război, când statul nu mai produce decât armament (...)? Nivelul de viață a scăzut, șomajul și taxele obligatorii de tot felul cresc văzând cu ochii (...). Fiscul îi jupoaie pe bie­ții noștri concetățeni (...) Și atunci, vă întreb: ce căutăm noi în Siria?“.

Socotelile greșite ale lui Putin

La început, Putin refuză să creadă că se află în fața unei crize economice: este im­posibil ca prețul petrolului să nu revină la ce a fost. Rușii o duc greu? Cu atât mai bi­ne, sancțiunile impuse de străinătate îi vor învăța să se descurce singuri. Și apoi mai e China, care va ajuta Rusia să iasă din dificultate. Numai că antreprenorii ruși ar prefera să se alieze cu Occidentul, cu eu­ro­penii mai ales, dacă e vorba de tehnologie și modernizare. Cât pri­veș­te China, care, surdă la im­pulsuri „frățești“, își ur­mă­rește interesul propriu, ea încheie cu Turkmenistanul un acord în virtutea căruia cumpără 65 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, toc­mai gazul de care Rusia are nevoie pentru a-și res­pecta contractele cu Europa.

Doctrina „lumii rusești“ mult trâmbițată la momentul crizei ucrai­nene – conform căreia datoria Rusiei este să-i apere pe toți rusofonii din diaspora, ba chiar să-i aducă la patria-mamă – nu îi in­teresează decât pe ruși și nu le lărgește mijloacele de influență în străinătate, ci le restrânge. Fiodor Lukianov, directorul Con­siliului de politică externă și de apă­ra­re, rezumă cât se poate de pertinent aceas­tă eroare: „Din cauza ei [a doctrinei...], conflictul ucrainean ne-a împins la pe­riferia politică (...) La scară planetară, Ucraina este un focar secundar care nu oferă în nici un caz perspectiva unui câș­tig important“.

Schimbare de macaz

Pentru Rusia devine evident că nu mai poa­te continua pe linia autarhiei putiniene. În septembrie 2015, într-un lung articol in­titulat O realitate nouă: Rusia și pro­vo­cările globale, Medvedev, a cărui re­pu­ta­ție printre occidentali este mai acceptabilă decât cea a abrazivului Putin, admite ne­voia unor „reforme indispensabile“ și re­cunoaște că „Rusia nu poate, de una sin­gură, să fixeze ordinea de zi mondială“. Și atunci, ce rămâne de făcut, mai ales având în vedere că economia chineză dă semne de oboseală? Medvedev reafirmă vocația europeană a Rusiei și pledează pen­tru crearea unui „spațiu economic unit“ pe continentul european.

În această nouă perspectivă, cum se ex­pli­că decizia Rusiei de a interveni în Siria? Amin­tirea glorioasă a Ialtei nu s-a șters din memoria Moscovei, care a ales in­ter­venția în Siria pentru a reînvia un front an­titerorist (avatarul modern al frontului antifascist) menit să adune în jurul unui neo-Komintern partidele europene de extremă dreaptă și, cine știe, la fel ca în anii de l’après–guerre, să adune în orbita ei largi cercuri din lumea intelectuală și politică occidentală. Este unul dintre obi­ec­tivele intervenției explicat cum nu se poa­te mai clar de Fiodor Lukianov: „Ru­sia a pus la îndoială un monopol pe care Statele Unite îl exercită de 25 de ani, și anume folosirea forței pentru res­tau­ra­rea ordinii mondiale“ (...).

Pionii ruși scoși la înaintare

Un ziar moscovit titrează un adevărat aver­tisment: Operațiunea rusă în Siria face țăn­dări UE. O Uniune greu pusă la în­cer­care de criza migranților, care a zăvorât obloanele, ușile și frontierele fiecărei țări, dându-i fiecăreia impresia că soluția stă în retractarea în egoismul național. O Eu­ropă divizată, bătrâna Europă contra noii Europe, fiecare contra tuturor. Și, în acest timp, Moscova stă la pândă și mizează pe victoria partidelor suveraniste sau de ex­tremă dreaptă la alegerile viitoare. Partide influențate sau chiar stipendiate de Rusia. Intervenția în Siria urmărește, între altele, să reformateze conștiințele europenilor de­busolați, indeciși, dezabuzați, care și-au pierdut încrederea în ei înșiși, în cei care îi guvernează, în instituțiile statului de­mocrat și sunt gata să-și pună speranțele într-o „mână forte“ care obține rezultate acolo unde democrațiile au dat greș. „Gu­vernul francez i-a adus pe teroriști la Pa­ris“, scrie pe pagina sa de Facebook de­pu­tatul Serghei Markov, „El îi al­i­men­tea­ză pe teroriști, așa cum odinioară Anglia și Franța au alimentat politica lui Hit­ler“.

Admirația cu care unele medii occidentale ori unii politicieni, în Franța în special, îl înconjoară pe „președintele Putin, o șan­să pentru pacea lumii, un om echilibrat, competent, experimentat și patriot“ (ca să nu desprindem din corul lăudătorilor decât vocea lui Jean-Marie Le Pen!) îi amin­tește într-un mod îngrijorător pe cei care, în anii 1930, se extaziau în fața lui Hitler și Mussolini, opunând voinței lor de fier șovăielile unor „papă-lapte de Blum și Chamberlain“.

În pană de încredere, nemaiștiind ce și pe cine să asculte, mulți occidentali se arun­că orbește în plasa unei apropieri de Ru­sia. Cu siguranță, Occidentul a acumulat greșeli peste greșeli în Orientul Mijlociu. Dar cine poate garanta că politica lui Pu­tin va fi mai bună într-o zonă bântuită de haos, în care orice intervenție străină pro­voacă dezastre în lanț? Dacă menținerea lui Bashar al-Assad ar fi fost soluția, ea ar fi fost de mult pusă în operă. Nimic nu do­vedește că abordarea Rusiei aduce măcar um­bra unei soluții la problemele inex­tricabile ale Siriei. În fapt, Moscova duce de multă vreme împotriva occidentalilor un război psihologic cu miză transparentă: eșecurile din Orientul Mijlociu sunt fo­lo­site pentru a demoraliza elitele, pentru a întoarce populațiile europene împotriva liderilor lor (linșajul mediatic al Angelei Mer­kel este exemplul cel mai elocvent), pen­tru a distruge solidaritatea, oricum pre­ca­ră, a europenilor și legătura transa­tlan­ti­că.

Prețul de plătit

Admițând că europenii ar accepta „coa­li­ția“ propusă de ruși în schimbul con­tri­buției lor la instaurarea păcii (într-o zonă mult prea turbulentă pentru a o menține), ce ar cere Moscova la schimb? Poate că, după trecerea a mai bine de trei sferturi de veac, nu e inutil să amintim prețul con­tribuției – reale, fără îndoială – a ofensivei sovietice la anihilarea fascismului: buna înțelegere a funcționat atâta vreme cât Aliații s-au înclinat în fața voinței Krem­li­nului și i-au abandonat fără luptă lui Sta­lin Polonia, statele baltice, Europa Cen­trală și Orientală. Lupta contra tero­ris­mu­lui nu este decât un mijloc de a instaura supremația Rusiei în Europa și ne readuce irezistibil în minte celebra „luptă pentru pace“ din anii ’50-’60. Discursul lui Putin nu lasă nicio îndoială: la reuniunea clu­bu­lui Valdai din octombrie trecut, în timp ce majoritatea participanților pledau pen­tru o resetare a cooperării economice și tehnice cu țările occidentale, Putin a lan­sat o diatribă extrem de agresivă: „Viziu­nea rusească despre lume este bazată pe o concepție a Binelui și Răului, a forțelor superioare, a principiului divin. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar fundamentul gândirii occidentale este, dimpotrivă, in­teresul și pragmatismul“. Să sperăm că oamenii de afaceri occidentali rusofili pre­zenți la acest forum au căzut puțin pe gân­duri... Mai ales când, ceva mai târziu, Pu­tin a uitat de spiritualitatea ortodoxă și le-a dezvăluit participanților la forum iz­voarele filosofiei sale: „Strada din Le­nin­grad m-a învățat că, dacă nu ai încotro și trebuie să te bați, e bine să ataci pri­mul...“.

Și atunci, încotro?

Înainte ca partidele eurofobe naționaliste inspirate de Kremlin să câștige peste tot alegerile în Europa, trebuie să ne amintim de toți tinerii teroriști ieșiți de pe băncile școlilor noastre și să reformăm educația. Să lăsăm deoparte utopia păguboasă a mul­ticulturalismului și să revenim la predarea umanioarelor (pe cale de a fi azvârlite la coș în ziua de azi) și să facem în așa fel în­cât tinerii noștri să înțeleagă frumusețea ci­vilizației europene, infinita ei bogăție ni­ci­când dezmințită. Când Europa va redeveni conștientă de puterea ei, va fi mai bine înarmată să-i înfrunte pe cei care vor s-o distrugă.

Selecție, traducere și adaptare de LUMINIȚA BRĂILEANU după Les Risques d’une coalition avec la Russie, Politique Internationale, nr. 150, Iarna, 2016.