VLAD ALEXANDRESCU: Cuminţenia Pământului e un test: dacă nu se strâng banii, statul renunță

Am găsit o situație pauperă a ministerului, cu foarte puțini angajați, prost plătiți, puțin motivați, în multe situații depășiți de evoluția lucrurilor, mai ales pe partea de distrugere a patrimoniului - există șase funcționari foarte prost plătiți în Ministerul Culturii care trebuie să gestioneze tot patrimoniul din România! E o mare diferență de salarizare, care poate să meargă de la unu la cinci, între Ministerul Culturii și majoritatea ministerelor din Guvernul României. Ea a creat o stare de nemulțumire în rândul funcționarilor din minister - pleacă foarte mulți, sunt posturi scoase la concurs și fie nu vine nimeni, fie vine cineva cu greu și după trei-patru luni pleacă pentru că-și găsește altceva.

O altă problemă era lipsa de comunicare între minister și ministru. Personalul nu era obișnuit să-și exprime problemele, să găsească sprijin în ministru. Am încercat să instaurez o stare de normalitate în această privință și am introdus niște întâlniri săptămânale între ministru și personalul ministerului.

În deconcentratele ministerului - direcțiile județene de cultură -, iarăși situația este foarte gravă. De regulă, există un director, un șofer și o contabilă, rareori mai sunt unul-doi angajați, iarăși, prost plătiți. Ei sunt cei care trebuie să asigure funcționarea comisiilor zonale de monumente istorice, ei sunt cei care ar trebui să indice direcții de acțiune pentru administrațiile locale, pentru municipalități, ei sunt cei care ar trebui să găsească banii pentru expoziții ș.a.m.d. în teritoriu.

Dincolo de problemele de personal și salarizare, există și o preocupare importantă cu privire la modul în care ministerul e în măsură să gestioneze politica culturii vii, adică a teatrelor, a muzeelor, a filarmonicilor, a cinematografelor din țară.

Legat de acest lucru, primul scandal l-ați avut cu manageri de teatre, de muzee, când d-l Caramitru v-a reproșat că nu poate fi pus la teatru un manager care are o proastă înțelegere a fenomenului cultural. Cum s-a rezolvat scandalul?

Managementul instituțiilor publice de cultură funcționează în baza unei ordonanțe care a fost refăcută de câteva ori, Ordonanța 189, și care prevede condițiile de înscriere la concurs ale candidaților la funcțiile de directori de teatre, de muzee, de filarmonici, la Biblioteca Națională. Am avut discuții în care am susținut că această eligibilitate trebuie să fie mai vastă, să permită un bazin mai mare de candidați. Există acum în lege prevederea că numai cel care are o licență în domeniul de activitate al instituției poate să candideze la directoratul acelei instituții. Cred că, în momentul de față, baza aceasta restrânsă nu mai e justificată, pentru că licența nu înseamnă decât primii trei ani de facultate, după aceea vine masteratul de doi ani, apoi eventual un doctorat. Cineva care are un masterat sau un doctorat în domeniul de activitate al instituției, după părerea mea, este cel puţin la fel de îndrituit să candideze precum cineva care are primii trei ani de facultate. Sunt situații în care persoane care activează în teatru de ani și ani nu au o licență în acest domeniu; au, de pildă, licență în filologie, dar au un masterat sau un doctorat în teatru - există exemple chiar acum în agenda publică de astfel de persoane care ar dori să se prezinte la concurs și care nu o pot face din punct de vedere legal, chiar dacă studiile lor superioare arată că sunt calificați. D-l Caramitru a susținut deocamdată forma actuală, adică să nu se schimbe nimic. Trag nădejde ca în viitor să găsim o formulă de compromis între cele două poziții, pentru care ne-am angajat să facem un efort comun. Cred că d-l Caramitru și-ar dori - și aici cred că are dreptate - o reflecție mai vastă asupra ordonanței. Am convenit să facem un grup de lucru și să pregătim până în iulie o altă propunere de modificare a acestei ordonanțe.

Vlad Alexandrescu pe şantierul Casei Nanu-Muscel (Bucureşti, aprilie 2016)

E un scandal tot în zona de directorat la Operă. De ce ați înlocuit un interimar cu un alt interimar?

Acolo a fost numit în baza unui concurs fostul manager general, d-l Răzvan Dincă, implicat într-o acțiune penală care, în momentul de față, se judecă. El are un mandat de cinci ani, a fost suspendat acum un an și ceva de fostul ministru al Culturii pe perioada desfășurării procesului și a fost numit un manager interimar. Problema e că, atunci când am ajuns la minister, deja era un raport devastator al Curții de Conturi. Am trimis și Corpul de control al ministrului, care a venit cu două rapoarte amănunţite care arătau că sunt probleme foarte mari de gestiune, administrare și de personal la Opera Română. Era necesar să iau măsuri urgente. Nu puteam asuma o situație care e limpede că mergea prost, aşa că l-am numit ca interimar pe d-l Tiberiu Soare, un muzician talentat și integru. Au apărut alte probleme izvorâte din modul de funcționare a Operei: compania de balet condusă de Johan Kobborg beneficia de un statut special. Acest statut era însă mai mult o ficțiune, el nu se baza pe organigrama instituției: salariile se plăteau altfel, acest post de director artistic de fapt nu exista. Au apărut conflicte între personalități puternice, între artiști cu o valoare certă, cum sunt d-l Tiberiu Soare și d-l Johan Kobborg. D-l Kobborg a făcut lucruri foarte importante acolo, producțiile sale de balet sunt foarte apreciate de public. Pe de altă parte, e clar că instituția trebuie să treacă printr-o perioadă de reformă, de reașezare instituțională. Împreună cu d-l Tiberiu Soare am luat hotărârea ca acesta să se ocupe doar de Operă propriu-zis, de pe poziția de director adjunct, și i-am încredințat d-lui Vlad Conta, în care am de asemenea mare încredere, conducerea întregii instituții de pe poziția de director general interimar. În sfârșit, d-l Kobborg a acceptat să asume conducerea artistică a baletului. Prin această soluție, sper să fi obținut ca cei trei remarcabili profesioniști să-și poată pune toată priceperea în folosul Operei Naționale București și spre satisfacția publicului.

Care mai e situația locativă a teatrelor din clădirile cu risc seismic?

Ministerul a încercat și încearcă în continuare să găsească soluții. E vorba de teatre cu vizibilitate din Capitală - Nottara, Teatrul Foarte Mic. Pentru Nottara am reușit să găsesc înțelegere la ministrul Apărării Naționale, în sensul de a oferi pentru spectacole sala Teatrului Armatei, care funcționează în cadrul Cercului Militar. Teatrul Nottara își ține acolo unele spectacole - nu pe toate, pentru că e o problemă de scenă și de decoruri. Teatrul Foarte Mic a căpătat la Teatrul Național un spectacol pe săptămână, în anumite condiții financiare. Restul le ține la Teatrul Mic și e păcat, pentru că Teatrul Foarte Mic e altceva, e un teatru de proiect, un teatru deschis mai mult către experiment, către tineri.

Deocamdată, nu putem face altceva decât să ne dorim ca aceste clădiri să fie consolidate, și aici mă refer și la cinematografele care sunt în discuție - Patria, Studio. Sunt imobile importante, monumente istorice moderniste din București, unele dintre ele ridicate de cei mai mari arhitecți ai țării, cum ar fi Horia Creangă și Marcel Iancu. Ele trebuie consolidate printr-un efort special, trebuie tratate ca monument istoric. Iar aici ceea ce ne împiedică deocamdată să facem tot ce putem este Ordonanța 20/1994, care prevede acordul tuturor proprietarilor pentru demararea unor lucrări de consolidare. Sunt parterele unor blocuri înalte de 8-9 etaje care stau neconsolidate pentru că există cineva la etajul 7 care vrea să moară liniștit înăuntru și nu-l interesează soarta celorlalți. Avem consultări cu Ministerul Dezvoltării Regionale, în sensul de a amenda această ordonanță pentru cauză de celeritate.

De curând v-ați dus pe șantierul de la Casa Nanu-Muscel din Piața Romană și ați cerut oprirea lucrărilor, care se desfășurau ilegal. Această Casă Nanu-Muscel este singura în situația asta sau mai sunt vizate și altele?

La Casa Nanu-Muscel urmează ca Academia de Studii Economice să ceară acel aviz pe care nu l-a cerut până acum, și anume un aviz al Comisiei Monumentelor Istorice pentru a putea să continue lucrările. Ministrul nu se va putea duce de fiecare dată când se efectuează lucrări pe lângă o casă monument istoric, nu toate sunt în București, nu toate sunt în Piața Romană. Dar am vrut să arăt că există o conștiință în guvern cu privire la paza monumentelor istorice, că există pârghiile cu care acest lucru poate fi făcut. Eu am adus acolo Inspectoratul de Stat în Construcții, care a oprit lucrările pe baza analizei dosarului, arătând că există nereguli. Mai departe, evident, ne dorim să existe aceste avize, să existe o autorizare de la Comisie, un proiect care să respecte toate standardele, să putem intra într-un orizont de predictibilitate și de transparență a grijii pentru patrimoniu. Este de mirare că sunt unele clădiri în București care nu au fost niciodată clasate și că există unele clădiri din București care au fost clasate și ulterior declasate. Unele sunt dărâmate. Pe str. Matei Voievod, acum vreo două săptămâni a fost dărâmată o casă negustorească reprezentativă pentru București, în cartierul Mătăsarilor, pentru că nu-i trecuse nimănui prin cap să o claseze. În acest sens, am vrea să facem o platformă online la Ministerul Culturii în care oamenii să poată să pună fotografii și date, adresa, eventual și documente, dacă le dețin, astfel încât să atragă atenția că există case care nu au fost clasate sau care sunt amenințate de distrugere.

Liberalul Radu F. Alexandru a cerut demiterea dvs., acuzându-vă că aţi fi propus în nume personal o administrare comună a Vaticanului și a statului român asupra Bibliotecii Batthyaneum de la Alba Iulia. Ce ne puteţi spune despre acest caz?

Domnul Radu F. Alexandru a fost cu siguranță dezinformat în ceea ce privește efortul meu de a salva clădirea Bibliotecii Batthyaneum. Sunt convins că aceste nedumeriri pot fi rezolvate printr-o corectă informare.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, episcopul Batthyány a lăsat prin testament biblioteca sa „provinciei Transilvania și Bisericii Catolice“. Ea a fost administrată de Biserică până în 1918, momentul realizării Marii Uniri a Transilvaniei cu Vechiul Regat. În urma unui concordat cu Biserica Catolică, în anii ’20 statul român a cedat Batthyaneum, cu tot cu clădire și cu colecție, Bisericii Catolice din Alba Iulia, cu toate că episcopul o lăsase și provinciei, și Bisericii. În 1950 s-a naționalizat tot, biblioteca a preluat-o un tipograf care a devenit director, după aceea a devenit o filială a Bibliotecii Centrale de Stat. După revoluție, în 1998, s-a dat o ordonanță de urgență, care dispunea restituirea Bibliotecii Batthyaneum, cu tot cu colecție, comunității maghiare. Această retrocedare ar fi fost greșită, pentru că ea nu aparținuse niciodată comunității maghiare. Ordonanța nu s-a aplicat niciodată, ar fi trebuit să aibă o hotărâre de guvern care n-a mai venit. Acum, Biserica Catolică e de opt ani în proces cu statul român pentru această bibliotecă. Ei au mers până la CEDO și există o decizie care cere statului român să-și precizeze punctul de vedere cu privire la bibliotecă. Acum, eu sunt primul ministru al Culturii care am intervenit în proces în favoarea statului român. Zilele trecute s-a judecat a treia înfățișare la Curtea de Apel Alba Iulia în care, pentru prima dată, Ministerul Culturii a cerut să devină parte procesuală activă în proces. Eu apăr proprietatea statului român, până la capăt.

Vlad Alexandrescu şi Cardinalul Gianfranco Ravasi, președintele Consiliului Pontifical al Culturii (Vatican, februarie 2016)

Între timp, clădirea se află însă într-o stare deplorabilă, iar noi nu putem s-o restaurăm, pentru că e în litigiu. Este o clădire construită în 1719, monument istoric clasat în categoria A. De aceea, i-am propus arhiepiscopului Jakubinyi să găsim o soluție de coproprietate pe clădire, iar după aceea să ne retragem litigiile, ceea ce ne-ar permite să accesăm imediat fonduri europene pentru restaurare, în programul POR, axa 5.1., care ar elibera până la 5 milioane de euro pentru acest obiectiv. Singura propunere pe care am făcut-o e să găsim o soluție pentru statutul clădirii. Arhiepiscopul a spus că propunerea trebuie studiată de Consistoriul catolic, că el nu poate lua decizii singur și că urmează să analizeze posibilitatea găsirii unei soluții amiabile.

Clădirea are şi un turn, destul de ruinat acum, unde era un observator astronomic. Mai există încă instrumentele de contemplare a cerului, din alamă, din bronz, din secolul XVIII. O parte sunt în continuare în turn și le plouă, le-au acoperit cu niște plastice. Sunt ani de zile de când nu s-au mai făcut reparații. Şi cărţile sunt amenințate. Sunt cu praf care poate să aibă bacterii, nu există condiții de reglare termică. Noi avem interesul ca această bibliotecă să fie valorificată - în momentul de față e practic închisă, mai pot intra câţiva cercetători cu aprobare de la București ca să răsfoiască acele documente de valoare. Trebuie să reintroducem în circuitul științific această bibliotecă, trebuie să facem colocvii internaționale acolo cu oameni de carte care să reintroducă Batthyaneum pe harta studiilor erudite.

Și la Vatican ce discuţii aţi avut?

Cred că s-a plecat de la informarea falsă că eu aș fi negociat acolo ceva legat de colecțiile Bibliotecii Batthyaneum. Ceea ce nu e adevărat.

Discuțiile au mers pe încheierea unui acord de cooperare între România și Vatican. Am semnat un acord-cadru, am lansat propunerea ca România să vină acolo cu o expoziție mare de artă, Comorile României, care în momentul de față se află în China. E o expoziţie pregătită de Muzeul Național de Istorie a României și de alte muzee din țară, cu opt tone de obiecte de patrimoniu. Ideea a fost primită cu mult interes din partea Vaticanului, ar fi o victorie extraordinară, pentru că ar fi o prezență culturală românească în mijlocul Romei cum n-a fost niciodată până acum.

Radu F. Alexandru spunea că exista suspiciunea că ar putea fi scoase obiecte de patrimoniu în afara ţării, cu ocazia expoziției Comorile României.

Expoziția Comorile României nu are nici o legătură cu Biblioteca Batthyaneum și în niciun caz nu poate fi vorba de exportul din țară al unui bun care se află în litigiu. De altfel, ca un obiect de patrimoniu să iasă din țară, e nevoie de un certificat de export, pe care nu-l dă decât Comisia Națională a Muzeelor.

Care e miza acestui atac, până la urmă?

Din punctul meu de vedere, este inexplicabil și îmi pare bine că PNL a dat un comunicat de presă în care a spus că poziția d-lui Radu F. Alexandru e personală și nu angajează în niciun fel răspunderea partidului. Citind această știre, am răsuflat ușurat pentru că PNL e un partid la care țin și pentru care am multă stimă.

Care e situația cu subscripția publică pentru Cumințenia Pământului?

La 6 aprilie, a apărut în Monitorul Oficial ordonanța de urgență care autorizează campania de subscripție publică, iar apoi am deschis conturile la Trezoreria Statului și la bănci comerciale care au acceptat să participe fără comisioane bancare la această operațiune. Această campanie trebuie să se încheie la 30 septembrie și după aceea mai avem o lună, până la 30 octombrie, în care să efectuăm operațiunile tehnice de virament și de contract cu proprietarii, astfel încât ei să-și primească suma și statul să intre în proprietatea statuii lui Brâncuși.

Va fi și o campanie de informare a opiniei publice? Pentru că ați văzut anumite reacții care spun: „de ce s-o cumpere statul român, că ea e

a noastră, a românilor, Brâncuși e al nostru“.

Am lansat o ofertă pentru companiile de PR în care le cerem să contribuie pro bono la promovarea acestei iniţiative. Noi nu putem plăti bani niciunei companii pentru o operațiune de donație de asemenea anvergură. Cei care vor dori să ni se alăture o vor face benevol. Parte a caietului de obiective pentru campania de imagine trebuie să fie istoricul piesei: ea a fost achiziționată în 1910 de inginerul român Gheorghe Romașcu direct de la Brâncuși, a stat în proprietatea acestei familii până în 1957, când a fost luată fără acte de statul român, inițial pentru o expoziție la Muzeul Național de Artă și a rămas acolo. Ulterior, familia moștenitorilor a acționat statul în justiție și, în urma unui proces care a durat nouă ani, în care statul nu a putut să probeze nici că există un titlu de proprietate valabil și nici să aducă martori care să depună mărturie că ar fi existat o compensație financiară, s-a pronunțat o sentință definitivă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, care a restituit piesa proprietarilor. Guvernul României respectă principiul separației puterilor în stat, acceptă faptul că familia este proprietară pe deplin a acestei lucrări și a negociat cumpărarea ei, pentru că și familia își dorește să o vândă. Au fost câteva termene de negocieri laborioase, o comisie numită de guvern, pe care am condus-o și care a ajuns la acest preț - un compromis între prețul inițial cerut de proprietari, 20 milioane de euro, și o ofertă care li s-a făcut sub guvernul Ponta, care a fost de 5 milioane. Statul însă a venit cu această inovație: el va da aproape jumătate din sumă, 5 milioane, lăsându-i pe oamenii de bună intenție din această țară să contribuie, dacă vor dori. Dacă nu se va strânge suma, banii vor fi restituiți fiecărui donator. Toate băncile care acceptă să participe la operațiune s-au angajat ca donatorii să fie retrasabili, astfel încât noi să putem restitui sumele fiecărui donator, pentru că acești bani sunt dați doar pentru achiziția acestui bun cultural, și nu pentru vreun alt scop.

Dacă nu strânge acești bani de la populație, statul român va renunța la achiziționarea sculpturii?

Va renunța, pentru că acesta e și sensul ordonanței, să vedem dacă românii își doresc într-adevăr achiziția acestei lucrări. E o lucrare emblematică pentru sculptura europeană, e un semnal al avangardei, momentul în care Brâncuși s-a desprins de sculptura tradițională a lui Rodin, e un fel de manifest al precubismului lui Brâncuși, cu valențe arhaizante, deoarece Cumințenia prezintă o figură destul de arhaică, ieșită din pământul românesc, dar în același timp foarte aproape de stilul Art Déco în care Brâncuși avea să facă, de pildă, mai târziu, Poarta Sărutului. E o lucrare pe care Brâncuși nu a mai replicat-o niciodată și pentru că, bănuim, a considerat-o perfectă în felul ei, spre deosebire de un fel de prietenă a ei, făcută cam la aceeași dată, la 1905, Sărutul, pe care l-a replicat de încă cinci ori - există şase replici ale Sărutului lui Brâncuși, iar una dintre ele s-a vândut la o licitație Christie’s la New York cu suma de 9 milioane de dolari.

Din punctul meu de vedere, ca ministru al Culturii, e un test pentru a vedea dacă românii vor buget mai mare pentru artă, pentru cultură, pentru ca statul să își exercite dreptul de preempțiune în achiziția de lucrări de artă românească. În momentul de față, Ministerul Culturii nu are bani pentru așa ceva. Se vând pe piața liberă tablouri de patrimoniu, de Pallady, Pătrașcu, Tonitza, suntem întrebați dacă vrem să ne exercităm dreptul de preempțiune în virtutea legii și de fiecare dată spunem că nu avem banii necesari. Eu cred că un asemenea semnal venit din partea românilor ar putea să conducă în viitor și la alocări suplimentare în buget, tocmai pentru că s-ar demonstra că românii își doresc ca lucrările astea să rămână în circuitul public.

În ipoteza în care ar fi o persoană care ar veni cu întreaga sumă, statul român ar accepta această variantă?

Dacă cineva vrea să doneze toată suma, nu cred că există nicio restricție. Ne putem gândi că cineva, de pildă, vrea să depună un milion de euro, sunt oameni foarte bogați în România. Există și români din diaspora care ar dori să contribuie și am primit semnale în acest sens.

Care e situația cu acea nouă sală de concerte pe care ați anunțat-o în Piața Victoriei?

Sala de concerte e un proiect la care țin foarte mult, despre care toată lumea vorbește de ani buni și nimeni nu face nimic. Ea este cerută de publicul muzical din București, care vine la Festivalul George Enescu. L-am gândit ca un proiect mai vast, nu numai o sală de concerte, ci și un „art space“ în jurul ei, care ar conține și galerii de artă, ateliere, locuri în care publicul consumator de artă să-i întâlnească pe artiști. Sala de concerte ar putea fi în apropierea guvernului, ar prelua o parte din garajul acela frumos Art Nouveau, care ar trebui integrat ca atare fără să fie alterat. Asta presupune relocarea unor activităţi care se întâmplă în momentul de față în acele garaje, unul al guvernului și unul al Ministerului de Interne.

Credeți că până la sfârșitul mandatului dvs. se poate demara construcţia?

Avem în discuție un credit pentru finanțarea acestei săli de concerte printr-o o extindere a devizului cadru cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, care e principala bancă care a finanțat infrastructură culturală în România în ultimii ani, printre care restaurarea Palatului Culturii din Iași, a Teatrului Național din Bucureşti, care a revenit la forma actuală, și multe altele. Am pornit de la o estimare globală de 55 milioane de euro. Paralel, trebuie să întreprindem demersurile necesare pentru obținerea spațiului, pentru că, odată ce avem terenul, putem să facem un studiu istoric pentru garajul acela Art Nouveau, să vedem ce păstrăm din el. Apoi, pe baza studiului istoric, facem un studiu de fezabilitate și, în sfârșit, lansăm un concurs internațional de arhitectură, care să deseneze această sală de artă a Bucureștiului. Ar fi un proiect extraordinar, pentru că ar fi o sală făcută în condiții tehnice 2016, cu o acustică impecabilă.

Deci, până la finalul mandatului, sper să avem aceste studii şi să lansăm concursul.

Au trecut cinci luni de la venirea Cabinetului Cioloș și faimoșii plagiatori au rămas tot cu doctoratele, iar Tobă e tot în guvern. Cum vedeți această tărăgănare pe o problemă care se putea rezolva în trei săptămâni?

D-l ministru Curaj a venit cu o primă formulă care prevedea un pachet mai larg. Acest prim răspuns nu a întrunit consensul în guvern, pentru că toată lumea aștepta o soluție mai rapidă și mai clară. Pe cadrul pe care domnia sa l-a propus în a doua instanță a anunțat o procedură care va dura în total 60 de zile pentru recunoașterea unor plagiate și retragerea titlurilor persoanelor care au fost dovedite că au plagiat. Din cele 60 de zile cred că s-au scurs deja 30, deci urmează în perioada care vine să vedem retrageri de titluri. Există exemple notorii, dar, din păcate, noi nu vedem decât vârful icebergului și e vorba până la urmă de calitatea învățământului superior românesc, de noțiunea însăși de titlu de doctorat. E un titlu care în ultima vreme s-a decredibilizat, aproape că îți vine greu să mai spui că ai un doctorat, pentru că pe urmă te întreabă de unde l-ai plagiat.

Se observă în ultima perioadă intensificarea unei campanii împotriva Cabinetului Cioloș. Care credeți că sunt motivele?

Eu cred că suntem în campanie electorală deja, în primul rând pentru alegerile locale, dar se apropie și cele parlamentare. Guvernul Cioloș a venit pe un mandat de încredere din partea parlamentului într-o perioadă dificilă, a venit pe un protest al străzii, foarte important, pe care nu trebuie să-l uităm și care a pus în cauză funcționarea însăși a instituțiilor fundamentale ale țării. Omenii erau foarte nemulțumiți în noiembrie anul trecut, au fost manifestații de stradă importante și acest guvern a părut o soluție de eficiență.

Dacă vi s-ar propune după alegerile parlamentare să continuați să fiți ministrul Culturii, ați accepta?

Îmi place foarte mult ce fac și simt că am venit pe o imensă așteptare din partea instituțiilor de cultură, din partea oamenilor de cultură, din partea culturii vii, din partea celor care țin la patrimoniul acestei țări. Zilele mele de lucru încep la 8 dimineața şi se termină la 11 noaptea. E foarte greu să mă gândesc de acum ce voi face când nu voi mai fi acolo.

Tot nu mi-ați răspuns la întrebare: dacă v-ar propune PNL sau alt partid, ați accepta?

Aș reflecta la propunere.